De la “trebuie să” la “CUM să”.


O mare parte a mesajului evanghelic actual este moralizator. Predicatorii –  ca purtatori ai acestui mesaj –  sunt focalizati in mod excesiv pe “trebuie sa”, incat nu mai au timp sa discute si despre “CUM sa”. Unii chiar sunt convinsi ca aceasta e chemarea lor fundamentala: sa le spuna celorlalati ce trebuie sa faca. Multi dintre ei – intre noi fie vorba – probabil ca nici nu stiu cum sa faca trecerea aceasta eliberatoare de la discursul care ii vizeaza exclusiv pe ceilalti, la discursul care ii include – in mod necesar – si pe ei insisi.

Schimbarea aceasta de registru este foarte dificila, pentru ca ea nu presupune doar transparenta si vulnerabilitate din partea mesagerului, ci implica o doza uriasa de smerenie si ingaduinta rabdatoare din partea lui, virtuti care nu pot fi cumparate sau culese de pe marginea drumului si nici imitate. Aceste virtuti fundamentale se nasc din relatia predicatorului cu Dumnezeu si sunt dobandite in urma multor zbateri sufletesti. Fara durerea propriei deveniri, niciodata nu ii vom putea ajuta pe oameni sa devina ceea ce vrea Dumnezeu ca ei sa devina. Putem afirma ca doar omul care traieste cu Dumnezeu invata cum sa se smereasca si cum sa fie rabdator cu toti cei din jurul lui.

In vremurile noastre, oamenii sunt asaltati pana la epuizare cu mesaje de tipul “trebuie sa faceti asta”, sau “nu trebuie sa faceti asta”. Oare oamenii carora le vorbim chiar nu stiu ce trebuie sa faca si noi trebuie sa le reamintim mereu si mereu care e situatia?

La ora actuala, accesul la informatii este atat de facil incat fiecare poate afla – superficial, cel putin – ce vrea Dumnezeu de la el, doar printr-un click sau printr-un share. Problema devine acuta atunci cand oamenii nu stiu CUM sa faca ceea ce trebuie sa faca. Pe buna dreptate se spune ca “drumul de la minte la inima e cel mai lung”, caci cu totii stim ce trebuie sa facem, dar nu stim CUM trebuie sa facem ceea ce ni se cere sa facem. Din pricina aceasta avem nevoie de o schimbare urgenta a discursului actual!

Predicatorii isi inchipuie, in mod eronat, ca ei sunt doar profesorii celorlalti, invatatorii intangibili (ca sa nu ii mai aducem in discutie si pe invatatorii infailibili), dascalii lor, iar oamenii vin sa ii asculte ca sa mai afle ceva interesant, sau ca sa afle ce lucruri noi trebuie sa mai faca pentru Dumnezeu sau pentru biserica lor. Vremurile actuale, insa, cer predicatori care sa fie mai degraba mentori pentru ceilalti, doctori de suflete, parinti spirituali, indrumatori si ghizi ai comunitatii in care slujesc. Iar daca sufletele oamenilor sunt importante pentru noi, vom face tot ce ne sta in putinta ca trecerea aceasta de la “trebuie” la “CUM”  sa devina posibila.

In cele din urma, pe noi nu ne intereseaza sa avem o multime de oameni care, in teorie cel putin, sa cunoasca tot ce vrea Dumnezeu de la ei, ci ne intereseaza sa avem o comunitate care sa implineasca voia lui Dumnezeu si care sa stie cum sa faca voia lui Dumnezeu in mod practic. Iata de ce avem nevoie de predicatori care sa fie focalizati pe “CUM sa” si care sa reuseasca sa ii conduca pe oameni din punctul A in punctul B intr-un mod practic, caci de teorie ne-am cam saturat cu totii.

Doua exemple…

Nu de mult am ascultat un interviu, pe un oarecare post de radio, cu un pastor moralist care nu doar ca m-a iritat prin ceea ce spunea, dar m-a enervat de-a binelea prin tonalitatea cu care spunea ceea ce spunea. Mi-am inchipuit, la un moment dat, ca e un fel de parinte nervos, care isi prinsese copilul la colt si il lovea cu rigla peste degete, pentru ca a luat un 3 la matematica. Facand o analiza a bisericilor din Romania, pastorul acesta a afirmat – fara nicio ezitare – ca “pocainta din zilele noastre e o pocainta de doi bani” si a facut un apel  prelungit la istoria recenta, pentru a ne reaminti ce faceau inaintasii nostri si cum lucra Dumnezeu pe vremea lor. Concluzia lui naiva si bizara a fost ca “biserica actuala are nevoie de prigoana ca sa se trezeasca” si ca el se roaga ca Dumnezeu sa aduca prigoana peste bisericile din Romania, caci altfel nu vede cum se poate iesi din situatia actuala. Ciudatenia este ca sunt multi slujitori care cred exact ca el. Slava Domnului ca avem un Hristos intelept, care cenzureaza rugaciunile noastre si nu baga in seama toate frustrarile si prostiile noastre!

Mi-ar fi placut sa aud in discursul lui militant si moralizator, de exemplu, cum se sfinteste el, cum isi pazeste el mintea de gandurile murdare, cum biruieste el pacatul din viata lui si cum de a reusit sa fie treaz spiritual, fara sa treaca prin prigoana pe care si-o doreste pentru ceilalti.

Nu cred ca oamenii s-au multumit sa auda ca sunt niste “pocaiti de doi bani”, fara sa li se spuna si cum sa iasa din starea asta. Asteptand prigoana? Oare asta e solutia lui Dumnezeu la nepasarea spirituala? Nu cred! Cred ca, mai degraba, solutia lui Dumnezeu la nepasarea spirituala e ca noi sa devenim, din punct de vedere spiritual, contagiosi. Ii vom influenta pe oameni doar atunci cand ei vor vedea in noi chipul lui Isus Hristos si cand ne vor vedea pe noi plini de Duhul Sfant. Daca Realitatea  lui Dumnezeu nu se manifesta mai intai in viata noastra, de ce ne-am astepta ca ceilalti sa intrupeze Realitatea lui Dumnezeu?

Al doilea exemplu are de-a face cu feedbackul pe care, uneori, il primim dupa ce predicam. Unele persoane, incantate de mesajul predicat, ne scriu ca sa ne felicite. Multi o fac sincer, pentru ca Dumnezeu le-a vorbit direct, dar altii nu o fac pentru a ne felicita, ci pentru a-si reitera atitudinea revolutionara si moralizatoare. Ei nu iti multumesc –  aproape niciodata –  pentru ca mesajul i-ar fi atins pe ei. Nu! Ei iti multumesc pentru ca mesajul tau i-a atins pe cei pe care ei, personal, nu i-ar fi putut atinge. Ei isi inchipuie ca mesajul predicat li s-a adresat celorlalti  si ca tu pe ceilalti “i-ai taxat” asa cum trebuie. Ei se vad in cealalta tabara. In tabara imaculatilor. Intotdeauna, cand sesizez o astfel de smecherie, le spun celor ce imi scriu: “Multumesc, frate/sora, pentru incurajari. Dar as vrea sa imi spui acum ce anume ti-a vorbit Dumnezeu tie prin mesajul meu? Cum te-a atins mesajul meu pe tine?” Inca astept ca oamenii sa imi raspunda la astfel de intrebari.

Scriptura ne cheama sa fim modele pe care oamenii sa le imite. Dar nu modele de perfectiune, cum isi inchipuie – din pacate – unii predicatori care cred ca au si castigat premiul alergarii ceresti. Din cate am reusit sa imi dau eu seama, predicatori imaculati nu exista. Noi suntem chemati, in primul rand, sa fim autentici, reali, adica fara nicio masca. Cum ne vede Dumnezeu ar trebui sa ne vada si oamenii!

Se asteapta de la noi sa fim exemple de oameni care lupta lupta cea buna a credintei, chiar daca obosesc de multe ori; de oameni care nu sunt doborati, chiar daca sunt loviti; de oameni care se ridica biruitori prin puterea lui Hristos, chiar daca, uneori, mai cad in ispita; de oameni disciplinati si dependenti de puterea vindecatoare a Duhului, chiar daca au boli spirituale si emotionale; de oameni care nu se lasa doborati de necredinta, chiar daca au indoieli; de oameni care se agata cu disperare de Dumnezeu, chiar daca au o multime de intrebari la care nu au primit inca raspuns; de oameni care ii permit lui Dumnezeu sa ii transforme, in ciuda slabiciunilor si neputintelor cu care se confrunta.

Avem nevoie de oameni in viata carora Hristos sa fie vizibil. Nu de predicatori triumfalisti avem nevoie, ci de predicatori reali, autentici, de oameni veritabili, carora sa nu le fie rusine sa spuna: “si eu am trecut pe acolo, frate, si eu am facut greseala asta, dar iata CUM am rezolvat problema.”

Vom reusi, oare, sa facem trecerea de la discursul moralizator, focalizat pe “trebuie sa”, la discursul eliberator si plin de speranta “iata CUM sa”?

Nu este o intrebarea la care sa ma pripesc sa raspund. Ma lupt cu ea. Recunosc si, in acelasi timp, ma revolt, pentru ca de prea multe ori ma focalizez doar pe “trebuie sa”. Stiu ce trebuie sa faca oamenii. Stiu foarte bine si ce trebuie sa fac eu. Sunt destul de priceput la asta. Dar, cel putin in unele situatii, imi este dificil sa fac trecerea de la “trebuie sa” la “CUM sa”. Nu am raspuns la toate problemele cu care se confrunta cei pe care ii slujesc si nu stiu mereu cum sa ii ajut sa treaca din punctul A in punctul B. Unii au ispite pe care eu nu le-am avut niciodata. As fi un ipocrit sa le spun ca “stiu cum e”, cand eu, in fapt, nu stiu cum e. Dar putem incerca sa descoperim raspunsurile impreuna. Putem merge pe Cale unul langa celalalt si ne putem incuraja unul pe altul. In loc sa radem, pana la dispret, de imperfectiunile si defectele noastre, mai degreaba sa ni le asumam si sa ni le confruntam, ca sa scapam de ele!

Nu acesta e, in cele din urma, rolul intrinsec al comunitatii crestine? Nu la asta ne cheama Pavel cand ne spune “sa va purtati sarcinile unii altora”?  Crestinii sunt niste parteneri imperfecti care cauta, impreuna, desavarsirea. Exclude-l pe celalalt, chiar daca e imperfect si nu vei gasi solutii reale la imperfectiunile tale.

In procesul deveniriii mele spirituale, eu nu am nevoie de cineva care sa ma loveasca intr-una peste degete, pentru ca am luat un 3 la matematica. Eu am nevoie de cineva care sa ma ghideze si sa ma invete cum sa iau o nota mai buna si care sa stea langa mine, plin de ingaduinta rabdatoare, chiar de va trebui sa imi spuna, de multe ori: “nu e bine, hai sa o luam de la capat.” Langa un astfel de frate – partener binecuvantat –  ma voi simti iubit si apreciat, nu un individ “de doi bani” care nu e in stare de nimic si care trebuie prigonit bine, ca sa se trezeasca.

Dar asta inseamna, inevitabil, sa trecem, chiar acum, de la “trebuie sa” la “CUM sa”. Doamne ajuta!

2 gânduri despre “De la “trebuie să” la “CUM să”.

  1. Forte bine surprins. E considerat neoportun, nepotrivit să te vulnerabilizezi la predicare. E ca și cum te-ai descalifica. Țin minte că într-o discuție de acum 2 ani o persoană mă întreba în consiliere dacă eu cred că păstorul nostru a păcătuit vreodată. Am crezut că vorbește cu ironie dar am realizat că nu glumea. Credea asta nu pentru că păstorul ar fi afirmat așa ceva ci pentru că așa predicase toată viața de lăsa impresia că el niciodată nu săvârșește vreun păcat.

    O dăm prea mult în clișee, teorie, citate, exemple ale sfinților și de multe ori mergem spre aroganțe. În realitate cred că e nevoie de mai mult om la amvon, da, acela slab, cu lupte, cu eșecuri și reușite. Așa ar fi mult mai „eficiente” predicile. Eu am mult de ajustat cu toate că am început de ceva vreme. Doamne ajută!

    Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.