Intr-o zi de vara tarzie, in plina noapte, am fost “fortat” de imprejurari sa fac un drum prin padure. Cred ca aveam vreo 14 ani. Ceea ce mi se paruse o treaba foarte simpla, s-a dovedit a fi o experienta foarte complicata. Cei 800 – 900 de metri petrecuti pe cararea intunecata m-au marcat serios. Cunoasteam la perfectie padurea respectiva, dar era prima data cand o strabateam singur si in plina noapte. Mi-am dat seama atunci cat de puternica e imaginatia omului si cate feste iti poate juca ea. O umbra, un sunet, o luminita neclara se pot transforma in adevarati monstri, cand imaginatia prelucreaza mediul inconjurator si proiecteaza impresiile ei in constient. Am ajuns cu bine in sat dar, la destinatie, tremuram de frica. Nu era frica de un pericol real, imediat, ci frica de a nu fi avut control asupra situatiei. M-am simtit ca intr-un labirint care ma strangea si ma apasa. Cu toate ca stiam unde duce cararea – stiam sigur ce urmeaza dincolo de padure – nu eram sigur pe urmatorul pas. Imi imaginam ca fiecare pas prin noaptea apasatoare imi va dezvalui ceva neprevazut. Ceva ce eu nu pot controla. S-a dovedit ca nimic din ce mi-am imaginat nu era real. Totul era in inchipuirea mea. Insa, chiar daca stiu asta 100%, chiar si astazi m-as gandi de 10 ori daca sa mai fac – singur si in plina noapte –  drumul prin padure.

De multe ori, umblarea prin credinta este ca experienta descrisa de mine. Ne simtim prinsi ca intr-un labirint, unde nu prea avem control. Nu stim ce urmeaza dupa pasul pe care l-am facut cu ezitare. Nu stim ce pericol ne paste dupa urmatorul colt. Este un pericol real? Intuim cumva capatul labirintului, dar pana acolo mai e mult de mers. Ne dam seama – si nu trebuie sa fii un expert in credinta ca sa realizezi asta – ca ceea ce conteaza cu adevarat sunt pasii reali pe care ii facem. Acultarea concreta. Umblarea practica cu Dumnezeu. Dar cum sa facem asta? Sentimentele se vor revarsa ca un torent din imaginatia dezlantuita. Vom avea impresia ca toate relele din lume sunt in fata noastra si ca labirintul e acolo ca sa ne distruga.

Oare ce putem face in situatia aceasta, cand imaginatia si sentimentele contradictorii par sa sufoce adevarata Realitate?

Cred ca avem doua solutii.

Prima este sa experimentam o revelatie clara din partea lui Dumnezeu cu privire la drumul pe care ne aflam. Este ca si cum Dumnezeu ne-ar ridica deasupra labirintului si ne-ar arata cum e el si unde se sfarseste el. Duhul ne poate arata traseul sinuos si capatul, astfel incat atunci cand vom merge prin labirintul credintei sa nu avem nicio teama. Inaintam curajosi, chiar daca e noapte si nu vedem ce urmeaza in fata noastra. Cartea Apocalipsa, de exemplu, tocmai asta face: reveleaza si clarifica ce va fi la urma. Prezinta finalul filmului inainte ca el sa apara. Apocalipsa ne arata ca Dumnezeu e in control si ca, intr-o zi, Imparatia Lui va birui fortele intunericului. Da, lupta va fi apriga, vor fi pierderi grele si poporul lui Dumnezeu va suferi, dar stim finalul: raul va fi distrus si Hristos va domni peste intregul Univers. Iar cand stii finalul, chiar de esti in mijlocul bataliei, inaintezi cu curaj. Acesta e un mod practic si folositor de a ne imagina drumul prin labirintul credintei. Crestinii sunt chemati sa acceseze revelatiile Duhului si trebuie sa se apropie de Scriptura pentru a se ridica deasupra circumstantelor intunecate.

A doua solutie este sa cauti indicii in interiorul labirintului. Chiar daca nu te-ai ridicat deasupra lui si nu ai reusit sa vezi finalitatea, cauta indicii dupa fiecare pas pe care il faci. Asta presupune o doza uriasa de atentie si de disciplina spirituala. Sunt atent la soaptele Duhului, la indemnurile Cuvantului, la recomandarile celor care merg – ca si mine – prin acelasi labirint intunecat. Dependenta de Dumnezeu este vitala in astfel de situatii. Asta daca vreau, bineinteles, sa merg in directia corecta. Refuz cu indarjire sa dau crezare nascocirilor pe care imaginatia mea le creaza. Ma voi baza pe fiecare indiciu pe care mi-l ofera Dumnezeu si voi inainta pas cu pas. El e cu mine in labirintul credintei mele. Nici un pas nu e la voia intamplarii. De fapt, daca as putea intinde mana, L-as apuca de poala hainei. Hristos e chiar in fata mea, chiar daca eu nu reusesc sa Il vad.

Credinta ne cere sa renuntam la controlul nostru.

In aceste zile de grea incercare realizam – pentru a cata oara? – ca nu avem nici un control, iar credinta tocmai asta ne invata: sa Il lasam pe Hristos sa controleze viata noastra. Cu cat ne vom agita mai mult si ne vom zbate sa rezolvam noi înșine situatiile cu care ne confruntam, cu atat mai mult labirintul intunecat ne va strange, ca intr-o menghina din care nu vom mai putea scapa.

Avem si revelatia Duhului, dar avem si indiciile credintei. Nu ne ramane decat sa umblam prin credinta pe care Dumnezeu ne-a dat-o. Pas cu pas. Pana la capat.

The End!