Tragedia care a avut loc in Eden a declansat niste mutatii oribile in natura umana. Nu doar la nivel fizic, ci mai ales la nivel psihic si spiritual. Cumva, frumusetea naturii lui Dumnezeu – inscrisa in fiinta umana – a fost denaturata si alterata. In urma caderii, omul avea sa apuce pe o noua cale, iar aceasta cale avea sa ii modifice intreaga abordare a Realitatii, pana la deformare. Purtatorul chipului lui Dumnezeu – omul bun – avea sa poarte masca celui ce-i infectase intreaga fiinta. Iar unirea cu pacatul avea sa fie asa de profunda incat omul bun – creat de Insusi Dumnezeu – avea sa devina omul pacatos.

Discutia –  in acest punct – este foarte complexa. Omul bun a disparut cu totul? A mai ramas ceva din esenta initiala? Mutatia experimentata de natura umana a fost chiar asa de distructiva?

Unii ne vor spune ca nimic bun nu a mai ramas in om. Altii vor spune ca a mai ramas, totusi, ceva. La unii ceva mai vizibil, la altii mai putin. Dar e acolo, chiar daca nu prea se vede. Cert este ca, indiferent de pozitia teologica abordata, noi ar trebui sa fim preocupati de ceea ce ne spune Cuvantul lui Dumnezeu si de ceea ce observam si experimentam. Cuvantul o spune foarte clar: “erati morti in greselile si in pacatele voastre” (Efeseni 2:1). Natura umana este infectata de pacat, deaceea omul de zi cu zi – din realitatea care ne inconjoara –  ne apare in fata ca un om cu masca, un om alterat, in ciuda micilor sclipiri de bunatate. Observam asta – cel mai bine – cand ne analizam pe noi insine. Nu-i asa? Insa cu conditia sa ne analizam prin ochii Adevarului, caci altfel vom considera desfigurarea noastra morala si spirituala drep frumusete.

Una dintre primele zbateri psihologice ale omului cu masca – ale omului pacatos – a fost sa gaseasca vinovati. Omului ii este frica de consecintele teribile ale pacatului si, drept urmare, se ascunde de frica pedepsei. Dar mai mult! Omul isi construieste un sistem de aparare psihologica, aruncand vina asupra altuia. In Eden se naste determinismul si prima zbatere a psihologiei umane: ca sa doarma linistit, omul are nevoie de un tap ispasitor. Are nevoie de un vinovat.

Confruntat cu propriul pacat, Adam reactioneaza cu iritare: “Nu eu, femeia pe care mi-ai dat-o”, iar cand femeia se vede acuzata de propriul barbat, sare repede sa paseze vina mai departe: “Vai, nu eu, Doamne, sarpele m-a amagit.” Iar sarpele, ca un atacant de clasa care tinteste vinclul portii, ar fi raspuns promp: “Tu esti vinovat, Doamne, caci Tu i-ai creat cu libertatea de a alege. De ce ii condamni? E proiectul Tau. Ti-ai asumat niste riscuri. Iata-le!”

In cele din urma, plasand vinovatia asupra celorlalti, inevitabil il vom trage la raspundere pe Dumnezeu. Ne vom ridica furiosi pumnul spre cer si vom stiga la unison: Tu esti vinovat de tot ce se intampla! Deoarece, indiferent de argumentele care i se prezinta, pentru omul pacatos Dumnezeu este si va ramane Marele Vinovat. Ne va lua ceva timp sa ii acuzam pe toti ceilalti oameni – cu toate ca devenim din ce in ce mai rapizi –  dar in cele din urma vom ajunge la Dumnezeu. Cu El se va inchide cercul vanatorii noastre de vinovati. Iar dupa ce l-am identificat si l-am eliminat pe Marele Vinovat, vom incerca sa dormim linistiti. Sau, cel putin, asa vom crede. Realitatea este ca vanatoarea asta de vinovati nu face altceva decat sa ne distruga propriul suflet si sa ne anestezieze constiinta. Omul va dormi somnul mortii, nu al odihnei. Cum sa te odihnesti in pacat? In pacat nu exista odihna!

Scufundat intr-un somn de moarte, omul nu se va trezi decat la vocea rasunatoare a Duhului Sfant, caci Duhul Sfant “….va dovedi lumea vinovata in ce priveste pacatul, neprihanirea si judecata” (Ioan 16:8) La inceput, omului i se va parea un vis urat. Va incerca sa il alunge. Dar vocea Duhului va striga din ce in ce mai tare, pana ce omul isi va da seama ca Marele Vinovat este el insusi si ca ceea ce i se pare un vis este adevarata Realitate.

Am fost orb, iar acum vad. Am dormit, dar acum sunt treaz. Am fost mort, dar am inviat.

Incercand sa il ucida pe Dumnezeu – amagit fiind ca El e vinovatul – omul s-a ucis, de fapt, pe sine insusi. Iata tragedia pe care o experimenteaza umanitatea de mii de ani de zile. Traim iluzia auto-eliberarii, dar ne scufundam intr-un cosmar ucigator, fara sa vedem mrejele diavolului –  marele mincinos si inselator, instigatorul si acuzatorul suprem – care ne infasoara “asa de lesne”.

Niciodata vanatoarea de vinovati nu ne va produce vreun bine. Viata e asa cum e. Cu bune si cu rele. Cu lucruri frumoase si cu tragedii groaznice. Cu soare, dar si cu furtuni teribile. Suntem aici si nu ne ajuta cu nimic sa il acuzam pe Dumnezeu, mai ales cand vinovatii suntem noi.

Insa perspectiva aceasta reinnoita asupra vietii nu ne este oferita decat in Isus Hristos. Duhul Sfant ne trezeste pentru a ne aduce la Hristos. Si doar Duhul Sfant ne lumineaza mintea ca sa intelegem ca Hristos a luat vinovatia noastra asupra Lui si ca, la Calvar, vanatoarea de vinovati s-a incheiat. Isus a murit pe cruce ca Mare Vinovat in locul nostru. Dar a inviat din morti (pedeapsa pentru vinovatia pacatului), ca toti ceilalti vinovati sa gaseasca in El pacea si odihna vesnica!

Cand aspra intrebare “Cine e vinovatul?” ne va obseda mintea, sa facem repede un pelerinaj la Golgota. Acolo vom descoperi adevaratul vinovat. Uita-te cu atentie la Hristos cel rastignit. Ti se pare ca El e vinovat de ceva? Ti se pare ca El ar fi meritat o asemenea pedeapsa? Nu-i asa ca, daca te uiti cu atentie, vezi sub chipul Lui un alt chip? E chipul tau?

Da! E chipul tau… E chipul meu…