Recent, un confrate de-al nostru s-a aruncat intr-o disputa publica cu un renumit agnostic roman. Subiectul dezbaterii publice a fost unul de mare interes: “Credinta si indoiala”. Nu voi discuta aici despre confruntarea in sine, pentru ca rezultatul nu a fost prea bun pentru crestini. Au fost destule discutii pe facebook despre dezbaterea amintita si nu are rost sa intram in hora “ironiilor” si pe bloguri. Recunosc ca si eu ma fac vinovat de ironie. Nu mi-a placut duelul la care am asistat – azi mi-am facut timp sa il vad de la cap la coada – dar nici nu imi place sa se discute despre erorile publice ale confratilor nostri fara sa oferim alternative si fara sa invatam ceva din aceste greseli. Fara componenta didactica (ce invat eu de aici?), criticile exprimate in public risca sa se transforme in simple barfe, iar a raspunde la o eroare cu o alta eroare e o si mai mare eroare, nu-i asa?

Nu e prea greu sa ne dam cu parerea despre ceva anume. Insa, datul cu parerea nu este, neaparat, un semn de inteligenta. De ce trebuie sa am o parere despre orice subiect, ca sa par inteligent? Nu vreau sa spun ca sportul acesta este specific romanilor. Poate ca si altii sunt in situatia asta. Am observat, totusi, ca rar vezi romani care sa nu fie buni la toate si care sa nu aiba o parere despre tot ce se intampla. Un elvetian, de exemplu, daca se specializeaza pe electricitate sau pe vopsitorie, el pe electricitate sau pe vopsitorie se va concentra. Dar romanul nu! El va fi bun si la pus faianta, dar si la mecanica auto, sau instalatii electrice si va avea chiar si abilitati de IT-ist. Iata o buna definitie a romanului: omul bun la toate. Bineinteles ca sunt si exceptii, dar perceptia generala cam asta e. Sugestia mea e sa incercam sa NU fim buni la toate, caci nu vom reusi niciodata. A-ti accepta limitele si a spune ca nu stii ceva anume este o dovada de inteligenta. Cred ca pe Ion Tiriac l-am auzit intr-un interviu radio spunand: “sunt destul de destept ca sa imi dau seama ca sunt prost in multe domenii. Dar cand imi dau seama de asta, caut ajutorul celor mai destepti decat mine.”

Nu am pretentia ca apologetica e “specialitatea” mea. Stiu care imi sunt limitele in domeniul acesta. Studiile mele sunt in teologie pastorala, dar tocmai chemarea pastorala m-a facut sa studiez – in paralel si doar ca autodidact – doua domenii care ma ajuta sa imi indeplinesc chemarea pastorala: psihologia si apologetica. Din aceasta cauza am sa ofer niste sugestii pastorale – cred ca ma pricep aici, pentru ca am ceva experienta – despre cum ar trebui abordate astfel de discutii publice. Fac asta pentru ca s-ar putea ca, in viitor, crestinii cu vizibilitate pe internet sa mai aiba ocazia sa dialogheze cu agnostici sau cu atei si ar trebui sa fie pregatiti pentru asta.

Sugestiile mele vor fi impartite in doua: in articolul acesta voi face cateva sugestii care tin de apologetica (putina sare), iar intr-un articol viitor voi face cateva sugestii care tin de psihologie (putin piper). De ce voi proceda asa? Pentru ca nu e suficient sa spunem ceva – bun sau rau nu conteaza pentru discutia de fata – conteaza si cum spunem ceea ce spunem. Atitudinea noastra s-ar putea sa spuna mai mult decat toate argumentele noastre. Dar, pana atunci, iata ce sugestii am:

In primul rand, trebuie sa avem o argumentatie serioasa cu privire la autoritatea Sfintei Scripturi. In orice dezbatere publica – sau privata – cu un agnostic sau cu un ateu, autoritatea Sfintei Scripturi va fi contestata. Cum argumentam autoritatea Bibliei? Va recomand o predica foarte buna de-a lui Voddie Bauchman despre autoritatea Scripturii (AICI). Sunt foarte necesare, deasemenea, cartile lui Norman Geisler, John Lennox,  Lee Strobel, dar si ale lui N.T. Wright asupra autoritatii Scripturii. Va recomand sa nu cadeti in capcana de a considera Biblia o “carte de stiinta”, ca si cum Biblia ar incerca sa explice “stiintific” lumea naturala si supranaturala. Daca oamenii vor sa investigheze Biblia, atunci trebuie sa o faca dupa regulile investigatiilor istorice. Nu poti investiga “stiintific” Biblia, caci nu despre asta e vorba in Biblie. Bineinteles ca in Biblie vom gasi exprimari care tin de domeniul “stiintei”, dar Biblia este – in primul rand – o colectie de documente istorice, scrise de martori oculari, care au afirmat ca scrierile lor sunt de origine divina. Cum verific autenticitatea unor documente istorice? Pai ma duc intai la manuscrisele istorice, apoi verific credibilitatea martorilor oculari, dupa care coroborez marturiile lor si apelez la logica si functionalitatea marturiilor. Dar, sub nicio forma, sa nu va lasati prinsi in cursa de a argumenta cu Biblia teorii stiintifice. Spune Biblia ca Covid – 19 este provocat de radiatiile 5G? Nicidecum! De ce ar vorbi Biblia despre asa ceva? Biblia este prima carte mantuitoare, spunea Petre Tutea. Ea are de-a face cu mantuirea oamenilor, nu cu pseudo-stiinta lor. Tot Tutea (si e bine sa apelam la minti care ne-au fost superioare) spunea ca: “exista o carte a unui savant american care incearca sa motiveze stiintific Biblia. Asta e o prostie. Biblia are nevoie de stiinta cum am eu nevoie de Securitate.”

In al doilea rand, avem nevoie sa intelegem functionalitatea moralitatii crestine. Atacurile impotriva crestinilor vor viza, in cele din urma, Adevarul. Problema fundamentala a oamenilor este una de natura  morala. Sa nu ne lasam inselati. Fie ca esti crestin, ateu, agnostic, sau ce-ai mai fi, pacatul opereaza in natura noastra intr-un mod devastator. Aici va trebui sa fim atenti si sensibili la sufletul „oponentului” nostru. El poate deveni agresiv si incisiv, pentru ca orice prezentare a Adevarului socheaza intunericul moral in care se gasesc oamenii. Dar asta nu ar trebui sa ne tulbure. E necesar, totusi, sa invatam sa argumentam ceea ce credem. Si sa o facem nu doar intr-un mod inteligent, ci mai ales cu blandete si persuasiune. Uitati-va la Ravi Zacharias! Cititi-i cartile! Cititi-l pe C.S. Lewis, care are argumente imbatabile, logice, serioase. Cititi-l, printre altele, pe Francis Schaffer, dar nu tratati cu superficialitate problema moralitatii! Aici pot fi castigate niste batalii serioase.

Si, in al treilea rand, trebuie sa fim „specialisti” in a vorbi despre Hristos. Fara doar si poate, discutiile vor ajunge la Hristos. Nu avem voie sa ne balbaim cand vorbim despre persoana Domnului nostru. Pentru ca, in punctul acesta, putem muta argumentele de la nivelul impersonal la cel personal. De regula (asta ar trebui sa va spun data viitoare) intr-o discutie amicala, tu vrei sa descoperi omul cu care discuti, realitatea persoanei cu care schimbi idei. E ceva ce tine de natura noastra sa fim atrasi de persoana din fata noastra, caci altfel am putea discuta apologetica cu Siri, cu Alexa sau cu Google. Dar noi nu vrem asta! Aducerea discutiei in plan personal deschide nebanuite cai de conectare. Imi aduc aminte ce ne spunea odata un profesor, care toata seara a discutat in contradictoriu cu un coleg ateu despre existenta lui Dumnezeu. „Obosit de atatea argumente”, spunea el, „i-am impartasit cum m-am intors eu la Dumnezeu si ce s-a intamplat cu viata mea. Se pare ca dupa aceasta marturisire, colegul meu a devenit receptiv si dornic sa afle mai multe despre ceea ce mi se intamplase mie personal.”

Bataliile nu se dau doar la nivel argumentativ. Daca vrei sa il bati cu argumente pe X – si gandeste-te ca el, daca e serios, a cautat raspunsuri la intrebari cu adevarat dificile – recomanda-i o carte. Dar nu asta se cauta. Oamenii vor cauta sa ne vada pe noi, sa vada – fara sa articuleze asta – lumina din noi, pe Hristos in noi. Caci Hristos este cel vesnic cautat, chiar si de ce cei ce nu cred in El. Parerea mea e ca, daca o discutie apologetica nu ne permite sa il lasam pe Hristos sa se manifeste, mai bine sa nu o initiem. Iar daca vei pierde doua – trei argumente logice, dar Hristos va putea fi vazut stralucind pe chipul tau, ai adus discutia acolo unde trebuie. Nu trebuie sa castigam toate argumentele. E ca si cum i-ai cere unui boxer sa nu incaseze nici un pumn. Iar lucrul acesta este imposibil….