Desi sunt plecat din Romania de vreo sapte ani, nu m-am desprins – inca! – de tara mea. Nu mai sunt la curent cu tot ce misca in tara, cu cine pe cine uraste, cu cine de cine divorteaza, cu minciunile si aburelile insirate la nesfarsit de mass-media romaneasca. Imi asigur, totusi, o masura minima a informatiilor – stiu cine e presedinte si cine e prim-ministru, na! – si mai intreb si eu pe unul si pe altul despre cum e in Romania, iar prietenii de pe Facebook imi ofera o perspectiva cat de cat realista asupra situatiei actuale.

In ultima vreme, de exemplu, m-am ferit sa ma pronunt asupra problemelor din bisericile din Romania. Cum as putea sa o fac? Unii ma considera un dezertor. Ii las pe cei din tara sa o faca, iar eu ma limitez doar sa imi mai dau cu parerea despre vreo atitudine ciudata sau despre vreun comportament public reprobabil. Cand eram pe “penticostalul” nu ezitam sa transez problemele pe care le resimteam si care imi afectau direct slujirea. Acum – slava Domnului! – sunt scutit de astfel de incercari. Ma straduiesc sa administrez problemele bisericii locale in care slujesc si am invatat sa nu mai port grija altora.

M-am ferit, de asemenea, sa fiu critic cu situatia din tara mea. Este usor, traind in diaspora, sa spui: “Romania e asa si pe dincolo” si sa devii un fel de critic cinic si bascalios. Cu ce autoritate pot judeca eu viata din Romania, cand am ales sa traiesc in alta tara? Insa, cu toate astea, cred ca e firesc sa “explodez” atunci cand in Romania sunt incalcate anumite drepturi fundamentale. Si un spectator are dreptul sa isi exprime revolta atunci cand un meci de fotbal este trucat, chiar daca nu alearga pe teren, nu-i asa? Poate ca, uneori, din afara vezi anumite lucruri mai clar si poti contribui si tu la o schimbare in bine, luand o anumita atitudine.

Ce vreau sa taxez si ce ma oripileaza in aceste momente?

Sunt anumite drepturi fundamentale, care tin de insasi umanitatea noastra, pe care nici o lege pamanteasca nu ar trebui sa ni le incalce. Printre ele, din punctul meu de vedere, e dreptul de a participa la inmormantarea mamei tale. Iar dreptul acesta fundamental este incalcat intr-un mod grosolan in Romania zilelor noastre. Doamne fereste sa iti moara cineva drag, ca stai tintuit in fata ecranului si te uiti on-line – daca are cine sa se ocupe, caci daca nu, nimanui nu ii va pasa – la inmormantarea celor dragi. Tu, cel care traiesti in diaspora, nu poti merge in tara la inmormantarea propriei mame (sau a propriului tata) pentru ca niste capete luminate au decretat: “Pentru toate persoanele care vin in Romania din strainatate se instituie masura carantinarii/izolarii la locuinta/locatia declarata de persoana in cauza, impreuna cu colocatarii, inclusiv familia/apartinatorii, dupa caz.” Vrei nu vrei, 14 zile obligatorii de carantina, daca nu, vei suporta consecinte grave.

Bun, dar ce facem in cazurile exceptionale? Nu ne intereseaza, iti vor raspunde guvernantii. Toata lumea in carantina. Nu misti nimic in tara decat dupa 14 zile.

Si daca trebuie sa particip la o inmormantare?

Ne pare rau, nu se poate face nimic, va descurcati, dar daca vine militianul si nu va gaseste la locatia declarata, e vai si amar de buzunarul vostru. Si – atentiune! –  se poate ajunge pana la caz penal.

Deci, pe scurt, exista posibilitatea sa ti se deschida dosar penal, daca vrei si tu – ca orice om normal la cap – sa mergi in tara sa iti inmormantezi mama. Dreptul acesta nu mai exista in Romania!

Dar cand un Stat îi fură unui cetățean dreptul de a participa la înmormântarea propriei mame – caci Statul nu e interesat decat de carantină si izolare in acest moment – acel Stat se desființează singur. Lipsa de umanitate, de empatie si de înțelegere este inacceptabila. Sa nu se mai mire Statul de ce cetatenii il vor urî si îl vor disprețui. Nu poti avea nicio urma de respect pentru cineva care nu incearca macar sa gaseasca niste solutii. Da, stim cu totii ca e pandemie, stim ca situatia poate fi grava (dar nu cu mult mai grava decat alte situatii), stim ca trebuie luate masuri drastice ca sa fie stopat virusul. Dar ce facem cu dreptul fundamental de a-ti inmormanta mama? Situatia actuala nu este doar o sfidare a celor ce traiesc in diaspora (iata, in sfarsit, leprosii de care trebuie sa se fereasca Statul), ci este o sfidare a naturii umane, a bunului simt, a decentei minime cu care se naste un om, un suflet care e legat pe veci de sufletul care l-a nascut.

O sora din biserica din Onesti, unde am slujit mulți ani, a murit ieri (nu de Covid, ci de alte boli). Avea 52 de ani. Patru dintre copiii ei, care lucreaza in Anglia, nu pot merge la înmormântare. Statul ii va baga in izolare forțată. Lucrul asta mi se pare diabolic, de-a dreptul absurd si grotesc. Adica tu, cetatean contribuabil, corect si generos, ajungi sa te rogi de ei cu lacrimi in ochi: „Va rog, mama a murit, vreau sa merg la inmormantarea ei.” Iar functionarul de la telefon, aflat sub bocancul Statului, iti răspunde sec: „Imi pare rau, nu se poate face nimic. Daca mergeti in tara veti intra in carantita….cu toata familia. Nu veti putea parasi domiciliul, deci nu veti putea merge la cimitir.” Mai are rost sa intrebi: „Bun, si ce soluții sunt? Totusi, e vorba de mama, nu de un strain”. Vorbeste cu surdul, cu orbul si cu mutul si vezi ce-o sa-ti explice….

O guvernare care nu e in stare sa gaseasca SOLUȚII pentru cetatenii ei ar trebui sa dispară din peisaj. Si o spune unul care nu e prea interesat de politica. Dar cand vezi cum iti sunt tratati semenii, prietenii, fratii, apropiatii cu care ai crescut, nu poti sa ramai pasiv. Stim ca indiferenta ucide, dar in situatia de fata, chiar nu stiu ce ii mai poate clatina pe cei din fruntea Statului. Dupa ce au pus tunurile de apa, bastoanele si gazele lacrimogene pe protestatarii revoltati, acum iti trantesc niste ordonante care te tin incarcerat in tara unde ai plecat sa lucrezi, sau in casa transformata in azil pentru 14 zile.

Tine mortul la racoare, pana iesi din izolare! Daca poti. Oricum, pe ei nu ii intereseaza.