Cartea Isus al meu este scrisă într-un mod seducător. Te prinde și te înfășoară, ca într-o pânză de păianjen, din care ai vrea să scapi cât mai repede. De la primele pagini iți provoacă o puternică zbatere interioară, o avalanșă de sentimente contradictorii și te poartă de la repulsie la fascinație cu o ușurință greu de explicat. Ai impresia, pe alocuri, că e scrisă de cel puțin două persoane diferite. Cartea te răscolește, te intrigă și chiar te buimăcește. Cu toate astea, nu te poți opri din citit pentru că multe observații pe care domnul Liiceanu le face sunt valide, au sens și rezonezi puternic cu ele. Uneori ai impresia că domnul Liiceanu iți descrie propriile gânduri și frământări interioare cu privire la religia creștină, ceea ce te nedumerește și mai mult.

Observațiile pe care le face asupra „creștinismului instituționalizat” și a clerului decăzut nu pot fi trecute cu vederea. Nu e ușor să guști din dezamăgirea altora – mai ales când persoana e din afara sistemului tău de credințe – însă avem nevoie de o părere avizată, sinceră și directă. Trebuie să aflăm cum ne văd oamenii – cine zic oamenii că suntem noi? – chiar dacă părerea lor s-ar putea să ne deranjeze. Purtăm cu noi o moștenire creștină presărată cu prea multă violență, intoleranță și ură față de semeni. Întrebările pe care le ridică domnul Gabriel Liiceanu sunt justificate: „Cum a fost cu putință ca o religie a iubirii să acumuleze de-a lungul istoriei ei un capital inepuizabil de habotnicie și ură? Cum a fost cu putință ca o credință născută sub semnul universalist al seamănului să ajungă la percepția celuilalt ca altul care trebuie ucis?” (pag. 164 – 165)

Chiar așa, cum a fost posibil? Nu ne preocupă și pe noi discrepanța majoră dintre teoria mesajului creștin și materializarea practică – prea puțin prezentă – a mesajului evanghelic? Nu ne dorim noi ca învățătura lui Hristos să fie aplicată și întrupată în viața fiecărui credincios? „Unde sunt urmașii lui Hristos? Vreau să îi văd cum pun în practică învățăturile Mântuitorului lor!” Acesta pare să fie strigătul domnului Liiceanu. Însă, în ciuda unor afirmații demne de analizat, nu se cade să generalizăm. Păcatul generalizării este prezent pe multe pagini în cartea domnului Liiceanu. Au fost, sunt și vor fi întotdeauna oameni care vor pune în practică mesajul lui Hristos. Istoria bisericii este presărată cu astfel de mărturii demne de remarcat și de celebrat. De ce nu le amintește domnul Gabriel Liiceanu, cum remarca și Lucian Bălănescu în articolul lui despre Isus al meu? A reduce istoria bisericii doar la cazurile înfiorătoare de violență și abuz de putere înseamnă să pervertești realitatea. Forțând astfel (intențional și discreționar) un argument, îl vei determina să își piardă validitatea. Din anumite motive, domnul Liiceanu

În Isus al meu, domnul Liiceanu își justifică foarte frumos – și nu chiar fără efort – propriile frustrări legate de credința creștină, așa cum o percepe el. Am avut impresia, uneori, că în fața mea lucrează un pictor care încearcă să surprindă un câmp de luptă plin de morți, dar pe care să îl surprindă frumos (frumusețea tragediei?), evidențiind detaliile sumbre ale personajelor defuncte. Pot înțelege repulsia pe care o are față de creștinismul instituționalizat, care a devenit – probabil – prea fastuos, prea vicios, prea lipsit de milă și iubire. Din această cauză, domnul Liiceanu încearcă cumva să îl separe pe Isus de Biserica Sa, de Trupul Său spiritual, de mulțimea celor lesne crezători în basm și miraculos. Însă, încercând să facă asta, ne prezintă un cu totul alt Isus. Isus pe care îl descrie domnul Liiceanu nu este Isus al meu, de exemplu. Nu pot să nu mă întreb: de ce – chiar dacă își afirmă public admirația față de Isus – îl descrie într-un fel care mă intrigă? De ce se folosește de Biblie ca să ne descrie un Isus care, din punctul meu de vedere, nu prea e deloc… biblic? Și când afirm așa ceva, mă refer la cel puțin trei chestiuni concrete – dar ele sunt mai multe – asupra cărora vă invit să reflectați.

Continuarea articolului AICI:

Cel mai mare seducător