Oare câţi dintre tinerii de astăzi au făcut parte, vreodată, dintr-un cortegiu funerar? În oraşele din România – cel puțin în orașul de unde sunt eu – morţii nu mai sunt ţinuţi în apartamente, ca mai demult, ci la capela cimitirului sau a bisericii. Scările blocurilor nu mai miros a cetină de brad. În oraşe nu se mai aud fanfarele, nu se mai umblă cu mortul pe stradă, la pas și nu se mai fac opririle pentru ceremoniile religioase. Toți intră în mașini și merg direct la cimitir. Oraşele, bag de seamă, se tem de realitatea morţii.
Când eu eram copil, vedeam foarte des procesiuni funerare. Ne strângeam în grupuri şi fugeam, de pe o stradă pe alta, „ca să vedem mortul”. Procesiunea funerară, cu tot ce implica ea, avea un puternic efect emoţional asupra noastră. Uneori visam urât noaptea, ne gândeam la suferinţa celor care îl boceau pe defunct şi povesteam în grup circumstanţele în care a avut loc decesul. Copiii vorbeau despre moarte. Totuşi, nu ţin minte ca vreunul dintre prietenii mei să fi rămas cu sechele psihice în urma acestor experienţe. Cortegiile funerare ne ajutau, pe noi, copiii să conştientizăm una dintre cele mai profunde realităţi umane: moartea tuturor celor vii.
În zilele noastre, ne creştem copiii într-o cupolă a irealităţii, unde moartea este ignorată. Le sugerăm copiilor că viaţa e roz, că răul nu e rău, că lumea e extraordinară, că moartea nu prea există şi că e mai bine să nu gândească la ea. Oare credem, fără să vrem, că în timpul vieţii noastre va fi descoperit „elixirul vieţii veşnice” și nu vom mai muri? Încercăm – spunem noi – să le păzim psihicul, să nu îi înspăimântăm şi să nu îi şocăm cu tragismul vieţii. Dar ce vom face când ei vor fi confruntaţi cu moartea? Și, fără îndoială, vor fi! Ce vom face când unul dintre apropiaţii noştri sau chiar noi înşine, ne vom găsi la un pas de moarte, iar ei vor conştientiza că vom muri? Ne putem oare pregăti copiii pentru viaţă fără să îi pregătim şi pentru realitatea morţii? Putem ascunde la infinit ceea ce nu poate fi ascuns? Cum ne vom învăța copiii să proceseze realitatea morţii şi să îi facă faţă?
Moartea ne înfioară şi întinde la maximul suportabilităţii limitele corzilor noastre psihice. Cine nu tresare la gândul că este posibil ca în clipa următoare să moară? Acesta este unul dintre motivele pentru care lumea actuală a împins moartea la periferia ei şi a acoperit-o cu un văl de ignoranţă. „Civilizaţia noastră este, pare-se, prima din toată istoria care se străduieşte să ignore moartea, şi tocmai prin aceasta îi dezvăluie esenţa”, remarca Olivier Clement. Ştim că moartea e aici dar o ignorăm, pentru că ea – deocamdată – nu ne priveşte în mod direct pe noi, iar ceea ce nu este aproape de noi pare să nu ne intereseze.
Tuturor ne este teamă de moarte, dar am ajuns să credem că, dacă refuzăm să vorbim despre ea, aceasta nu îşi va mai face apariţia. Cu toate astea, fie că vorbim sau nu vorbim despre moarte, ea este aici, lucrează printre noi, lucrează în noi. Moartea este o certitudine pe care nimeni nu o poate nega. Toţi oamenii vor muri, iar experienţa actuală ne confirmă acest lucru.
Părinţii Bisericii ne-au învăţat să cultivăm gândul morţii, ca să nu ne lipim inima de lucrurile trecătoare. Oare ei nu erau familiarizaţi cu mecanismele psihicului uman? Le erau necunoscute anxietăţile noastre fundamentale? Oare ei nu se gândeau la fragilitatea emoţiilor unui copil, de vorbeau cu aşa lejeritate despre moarte? Sfântul Ioan Scărarul spunea: „Virtuos este acela care aşteaptă moartea în fiecare zi”. Ce afirmație șocantă! În concepția Părinților, abia atunci când vom realiza că suntem fiinţe trecătoare, vom începe să trăim cu adevărat, pentru că vom considera fiecare clipă ca fiind un dar de la Dumnezeu.
În lumea aceasta a morţii, creştinismul aduce un mesaj de speranţă, care clatină temeliile șubrede ale acestei lumi. Care este acest mesaj? Biserica lui Hristos declară cu fermitate şi cu pasiune: noi credem în învierea morţilor, noi credem în viaţa eternă, noi credem în Isus Hristos, Cel ce a biruit moartea. În faţa unei astfel de realităţi, frica morţii va începe să se topească, iar încrederea în Isus Hristos ca Domn Suveran, atât peste pământ cât şi peste ceruri, va începe să crească şi să inunde întreaga fiinţă a creştinului.
Negarea realităţii nu este o soluţie, indiferent de conceptele psihologice cu care operăm. Gândul la moarte nu ar trebui să producă în noi disperare, pentru că realitatea este aşa cum este, iar noi nu o putem schimba. Este nevoie de o abordare sensibilă, dar şi onestă a realităţii. Să le vorbim copiilor noştri despre viaţă, despre moarte, despre înviere şi despre veşnicie. Moartea este aici şi ne cuprinde pe toţi.
Să o biruim cu viaţă, cu viața lui Hristos!