[În primul secol] Implicarea în slujire era – să nu ne îndoim de aceasta – un proces natural care însoţea profunda experienţă a convertirii şi a echipării. Nu cred că cineva se gândea, în perioada respectivă, să îşi rezerve vreun scaun la biserică şi să fie un simplu spectator. În perioada aceea, slujbele religioase erau lipsite de formalism, manifestările Duhului – pline de spontaneitate – ocupau un loc central, iar rolul fiecărui mădular al Trupului lui Hristos era preţuit şi valorificat. Biserica locală îşi primea creşterea „prin ceea ce dă fiecare încheietură” (Efeseni 4:16). Bineînţeles că existau figuri dominante şi predicatori, care ocupau „scena” – mai ales că mulţi apostoli erau în viaţă – dar, când aceştia nu erau prezenţi, biserica locală acţiona ca un organism viu. Responsabilitatea slujirii era pe umerii fiecărui creştin care, prin prezența Duhului în el, se transforma într-un cărbune aprins care era destinat să ardă pentru Dumnezeu. Din această perspectivă, biserica primară era focul pe care Dumnezeu îl aprinsese ca să mistuie lumea.

Oricum am privi lucrurile, slujirea creştină din primele secole nu a fost considerată o profesie, ci mai degrabă o chemare a fiecărui membru al comunităţii creştine. În funcţie de darurile primite, fiecare creştin îşi asuma responsabilitatea de a fi un stâlp de foc pentru Dumnezeul cel viu, o manifestare a prezenţei reale a lui Dumnezeu printre oameni. Dacă înţelegem lucrul acesta, atunci enumerarea învăţăturii despre punerea mâinilor în rândul adevărurilor fundamentale capătă sens.

Fără a înţelege contextul primului secol şi raportându-ne strict la o biserică instituţionalizată – unde slujirea este mai mult o profesie – nu cred că vom putea înţelege de ce învăţătura despre punerea mâinilor este o învăţătură de bază. Ea este o învăţătură de bază pentru că toţi ucenicii erau pregătiţi pentru a-L vesti pe Hristos şi erau îndemnaţi să îşi pună mâinile peste oameni, ca să se roage pentru ei. După ce biserica s-a instituţionalizat, punerea mâinilor a fost rezervată doar clerului profesionist, a fost practicată mai mult formal, iar oamenii au devenit spectatorii unor slujbe religioase lipsite de charismă şi au uitat că Duhul a venit peste ei pentru a le aprinde viaţa, aşa cum focul aprinde un cărbune, pentru a-l mistui.

În primul secol, când creştinismul nu se rupsese complet de rădăcinile iudaice, anumite practici evreieşti au fost preluate şi adoptate de către noua religie, care se dezvolta rapid. Punerea mâinilor a fost preluată din iudaism, dar i s-a dat o nouă semnificaţie de către biserica primară. Din moment ce fiecare credincios devenise un preot pentru Dumnezeu, era responsabilitatea lui să îşi folosească mâinile pentru a-L sluji pe Dumnezeu, aşa cum preoţii îşi foloseau mâinile în ritualurile religioase din Vechiul Testament. Mâinile credincioşilor deveneau un fel de prelungire a mâinilor lui Dumnezeu, pe care ei Îl reprezentau şi Îl propovăduiau.

Wayne Grudem este surprins de cât de des este folosită punerea mâinilor în Noul Testament şi declară că „punerea mâinilor şi alte genuri de atingere fizică sunt folosite ca «mijloace ale harului» în slujirea lui Isus şi a bisericii primare”. Întrebarea mea este: câţi dintre noi considerăm punerea mâinilor un „mijloc al harului” şi o practică necesară slujirii în vremurile noastre? Câţi dintre noi îi încurajăm pe membrii bisericilor noastre să se roage cu credinţă pentru oameni şi să îşi pună mâinile peste ei, aşa cum au făcut Isus şi cei din biserica primară?

Aşadar, putem spune că actul punerii mâinilor concentrează întreaga slujire creştină. Autorul epistolei către Evrei doreşte să îşi încurajeze destinatarii să considere slujirea creştină un lucru fundamental, care ţine de rădăcinile vitale ale vieţii duhovniceşti şi, astfel, comunitatea locală să devină un martor înfocat al lui Isus Hristos. Cu toate că actul punerii mâinilor este extrem de neglijat în zilele noastre – în niciun caz nu este considerat un adevăr fundamental – cred că este timpul să readucem în discuţie acest adevăr şi să începem să slujim aşa cum doreşte Dumnezeu.

(Pentru detalii suplimentare asupra subiectului, va invit sa cititi cartea “Radacinile vietii spirituale” 🙂 )