Binecuvântează-ți copiii!


Slujirea creştină începe în familiile noastre şi, mai înainte de a-i binecuvânta pe alţii, suntem chemaţi să îi binecuvântăm pe cei din casele noastre. Este absurd să ne imaginăm că putem fi o sursă de binecuvântare pentru alţii, dacă pentru ai noştri nu suntem. Copiii noştri au nevoie de binecuvântarea pe care o rostim peste ei.

Am crescut într-o familie unde manifestările emoţionale nu implicau neapărat atingeri fizice. De pildă, nu îmi aduc aminte de momente când părinţii mei să mă fi îmbrăţişat, deşi nu mă îndoiesc că, atunci când am fost mai mic, au făcut lucrul acesta. Nu ştiu dacă, fiind mai mare, am simţit neapărat nevoia de astfel de manifestări – probabil că da – dar am ştiut că părinţii mă iubesc şi că am nevoie de binecuvântarea lor.

Am încercat să trăiesc frumos – atât cât s-a putut – nu doar pentru a-L onora pe Dumnezeu, dar şi pentru a-mi cinsti părinţii. Înainte de a mă căsători, m-am rugat insistent ca Dumnezeu să mă păzească de păcate grave – mai ales de curvie – pentru că am ştiut că binecuvântarea lui Dumnezeu şi a părinţilor mei este importantă. Nu îmi puteam începe o familie fără să fiu binecuvântat de familia care m-a crescut. Cum m-ar fi binecuvântat părinţii mei dacă eu i-aş fi dezonorat prin trăirea mea în păcat? Am ştiut tot timpul că, atunci când tatăl meu îşi va pune mâna peste mine, Dumnezeu mă va binecuvânta. Dumnezeu a rânduit ca prin mâinile părinţilor să îşi binecuvânteze copiii.

Conştient la rândul meu de această responsabilitate, am căutat să îmi pun mâinile peste copiii mei şi să îi binecuvântez, ori de câte ori am avut ocazia. Nu cred că pentru un părinte este bucurie mai mare ca atunci când copilul lui vine la el şi îi cere să se roage pentru el. Când fiul tău, care este aproape cât tine de înalt, vine să îţi spună noapte bună şi îşi pleacă fruntea ca să îl săruţi pe cap, este un semn că Dumnezeu încă te poate surprinde. Văzându-i cum cresc, nu pot să nu mă întreb: sunt acolo când copilul meu are nevoie de mine? Sunt gata să îi binecuvântez, atunci când trec prin momente mai dificile? Cine să se roage pentru ei, dacă eu nu o fac?

Nu doar clerul religios are responsabilitatea de a binecuvânta copiii, cum se întâmplă în cele mai multe biserici. În cele din urmă, binecuvântarea copiilor este responsabilitatea fiecărui părinte. Este responsabilitatea mea să îmi iau copiii în braţe, să îmi pun mâna peste ei şi să îi binecuvântez. Sfatul meu este să faceţi lucrul acesta mai ales atunci când copiii voştri sunt mici şi încă îi aveţi lângă voi. La un moment dat vor fi mai înalți decât voi şi îşi vor lua zborul. După ce vor pleca, nu veţi mai avea peste cine să vă puneţi mâinile şi să rostiţi binecuvântarea Domnului.

Când copiii mei erau mai mici şi seara le citeam ceva, sau le spuneam câte o poveste, obişnuiam să mă rog împreună cu ei. Aveam un sentiment extraordinar când îmi puneam mâna asupra lor şi îi încredinţam Domnului. Nu îi înveleam doar cu plapuma, îi înveleam cu rugăciunea şi cu binecuvântarea Domnului. Într-o zi, cu mai mult timp în urmă, pe fiul meu l-a durut foarte tare capul şi stomacul. Cu toate că soţia mea îi dăduse nişte medicamente, el era întins în pat şi aproape că a strigat la mine, cu lacrimi: „Roagă-te pentru mine, nu mai pot”. Eu ştiam că rugăciunea nu funcţionează într-un mod magic, dar copilul era disperat. Eram, aşadar, obligat să mă rog şi să cred. M-am dus lângă el, am pus mâna pe capul lui şi m-am rugat calm, dar ferm. Cum necum, în câteva minute a reuşit să adoarmă.

După vreo oră s-a trezit cu o lumină în ochi, cu un zâmbet şugubăţ pe faţă şi mi-a spus: „Tati, nu mai am nimic”. Nu ştiu dacă durerea i-a trecut de la medicamente, sau dacă rugăciunea mea l-a ajutat – sau poate că a fost o combinaţie a amândurora – dar m-am bucurat că fiul meu mi-a cerut să mă rog pentru el. Mi-am dat seama că el se aştepta ca eu să îi pot oferi o soluţie la problema pe care o avea. A crezut că este datoria mea să mă rog ca durerea să îi treacă. Mi-am dat seama că sarcina aceasta este copleşitoare, că mă responsabilizează peste puterile mele, dar – în acelaşi timp – mă şi bucură. Copilul meu ştie că Dumnezeu ascultă rugăciunile şi că prin rugăciunile părinţilor Dumnezeu lucrează şi îi binecuvântează. Nu este acesta un teren propice ca, la timpul potrivit, credinţa sădită în inima lor să aducă rod?

(Pentru detalii suplimentare asupra subiectului, va invit sa cititi cartea “Radacinile vietii spirituale” 🙂 )

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.