În capitolul 11 din Evrei ne este prezentată o realitate cu două fețe, ambele la fel de importante, care ne ajută să înţelegem legătura dintre credinţă şi minuni. Prima față a realităţii în care operează credinţa este cea care descrie semnele şi minunile extraordinare pe care le-au făcut oamenii credinţei. Este imposibil să nu fim impresionaţi de credinţa lui Enoh, a lui Noe, a lui Avraam, a lui Moise, Daniel şi aşa mai departe. Ceea ce au experimentat ei prin credinţă este copleşitor: „Prin credinţă au cucerit ei împărăţii, au făcut dreptate, au căpătat făgăduinţele, au astupat gurile leilor, au stins puterea focului, au scăpat de ascuţişul sabiei, s-au vindecat de boli, au fost viteji în războaie, au pus pe fugă oştirile vrăjmaşe. Femeile şi-au primit înapoi pe morţii lor înviaţi…” (Evrei 11:33–35a). Textul ne arată că posibilitatea minunilor este cât se poate de reală şi nu poate fi contestată. În istoria biblică, Dumnezeu se manifestă cum doreşte El. Din acest motiv, nu trebuie să excludem posibilitatea minunilor în zilele noastre. Isus ne-a spus că cei care au credinţă vor fi însoţiţi de semne şi minuni în lucrarea lor (Marcu 16:17–18).

Însă componenta miraculoasă a acestei realităţi nu este singura față care ni se revelează. Mai există o componentă a realităţii spirituale unde miracolul este absent, dar credinţa este cât se poate de vie şi de activă. Iar această componentă ne este revelată prin prezența în text a două cuvinte peste care, de regulă, trecem cu foarte mare uşurinţă: „unii” şi „alţii”. „Unii, ca să dobândească o înviere mai bună, n-au vrut să primească izbăvirea, care li se dădea, şi au fost chinuiţi” (Evrei 11:35). Aceşti „unii” – pe care noi nu îi considerăm neapărat eroi ai credinţei – sunt în aceeaşi listă, alături de numele sonore care au realizat miracole de nedescris. Credinţa lor nu a îndepărtat suferinţa din viața lor, ci le-a întărit sufletul prin suferinţă, pentru a comunica tuturor că se poate să fii plin de credinţă, dar să nu fii izbăvit.

Să afirmi cu detașare că cel credincios nu va trece prin încercări este un non sens, care contrazice învăţătura Sfintei Scripturi. „Alţii au suferit batjocuri, bătăi, lanţuri şi închisoare; au fost ucişi cu pietre, tăiaţi în două cu fierăstrăul, chinuiţi; au murit ucişi de sabie,au pribegit îmbrăcaţi cu cojoace şi în piei de capre, lipsiţi de toate, prigoniţi, munciţi – ei de care lumea nu era vrednică – au rătăcit prin pustiuri, prin munţi, prin peşteri şi prin crăpăturile pământului” (Evrei 11:36–38). Eroi ai credinţei, dar fără miracole. Exemple superbe de credincioşie, dar care nu ne prea impresionează, pentru că experienţele lor scutură din temelii lumea noastră fantezistă, în care prosperitatea materială ocupă locul central. Unii „au scăpat de ascuţişul sabiei” (v. 34), alţii „au murit ucişi de sabie” (v 37), dar şi „unii” şi „alţii” au fost plini de credinţă în Dumnezeu.

Realitatea lui Dumnezeu este de o complexitate incredibilă. Această realitate ne umileşte şi ne dezarmează. Și „unii” și „alții” sunt exemple ale puterii de nestăvilit pe care o manifestă în lume Dumnezeul suveran peste istorie. Îi putem spune noi cum să lucreze?

Atracţia spre senzaţional nu poate fi stăvilită. Este acolo, în fiecare dintre noi, gata să erupă la prima speranţă ivită. Din această cauză, manipulatorii spirituali abuzează de credulitatea şi naivitatea celor nestatornici şi îi duc în rătăcire. Trebuie să privim viaţa în toată complexitatea ei şi să afirmăm adevărul aşa cum ne-a fost revelat. Promisiunile Scripturii, pe care noi le accesăm prin credinţă, nu trebuie să devină pretexte pentru dezvoltarea vieţii fireşti.

Din păcate, pentru foarte mulţi creştini, Dumnezeu nu este altceva decât un mijloc de a obţine profit personal. Ei îşi imaginează că noi avem credinţă pentru a trăi cât mai bine şi mai prosper pe pământul acesta. Nu ne îndoim că binecuvântările materiale pot fi prezente în viaţa noastră, după cum dorește Dumnezeu. Este eronat să ne imaginăm că sărăcia – în sine – este o virtute, dar, cu toate puterile noastre, să ne ferim să limităm credinţa la binecuvântările materiale. Să nu cădem în această greșeală de care s-au făcut vinovați evreii de-a lungul secolelor.

Pentru evrei, Dumnezeu nu mai era Cel veşnic vrednic de iubit şi de adorat, ci doar un magazioner celest, dator să le deschidă porţile şi să le dea tot ce le pofteşte inima. Să îi pretinzi lui Dumnezeu să facă tot ce vrei tu este un act de mândrie luciferică.

[…]

Prin credinţă ne putem apropia de Dumnezeu, astfel încât să Îl iubim cu toată inima noastră. Sunt convins că cea mai mare dovadă de credinţă este dragostea sinceră faţă de Dumnezeu. După apostolul Pavel, dragostea reprezintă desăvârşirea credinţei, culmea ei. Apostolul enumeră, în 1 Corinteni 13:13, ceea ce noi numim „cele trei virtuţi cardinale”: credinţa, nădejdea şi dragostea. Trebuie să ne ferim să le interpretăm ca fiind independente una de cealaltă. Este imposibil să avem dragoste de Dumnezeu fără credinţă, deoarece, fără credinţă, nu putem iubi. Nu poţi să iubeşti pe Cineva în care nu crezi. Iubirea este integrată în actul credinţei şi nu poate fi separată de ea. Credinţa ne conduce la iubire, iar iubirea înflăcărează credinţa.

Din credinţă pleacă toate celelalte „virtuţi” pe care le enumeră apostolul Petru, când spune: „De aceea, daţi-vă şi voi toate silinţele ca să uniţi cu credinţa voastră fapta; cu fapta cunoştinţa; cu cunoştinţa înfrânarea; cu înfrânarea răbdarea; cu răbdarea evlavia; cu evlavia dragostea de fraţi; cu dragostea de fraţi, iubirea de oameni” (2 Petru 1:5–6). Credinţa are destinul acesta fundamental: să ne conducă spre iubirea desăvârşită faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni.

A pretinde că nu avem nevoie de credinţă ca să Îl iubim pe Dumnezeu este un nonsens, iar a pretinde că, dacă avem credinţă, nu mai avem nevoie de iubire este, de asemenea, o absurditate. Iubirea este prelungirea maximă a credinţei, dimensiunea ei practică, căci doar iubirea desăvârşeşte credinţa. Iată adevărată minune pe care o produce credinţa: plinătatea iubirii, desăvârşirea fiinţei, asemănarea cu Hristos.

(Pentru detalii suplimentare asupra subiectului, va invit sa cititi cartea “Radacinile vietii spirituale” 🙂 )