Este necesară credința mea pentru a fi mântuit? (2)


La oameni este cu neputinţă să se mântuiască singuri, căci mântuirea este har deplin şi este în totalitate lucrarea lui Dumnezeu. Însă, în plan personal, doar credinţa mea în Isus Hristos Domnul transformă mântuirea într-o experienţă personală veridică. Dumnezeu singur îl mântuieşte pe om, dar nu îl mântuieşte pe acesta în lipsa lui. Omul trebuie să fie prezent în lucrarea mântuirii, dar nu ca element mântuitor, căci nimeni nu poate mântui în afară de Isus Hristos, ci ca receptor viu al lucrării dătătoare de viaţă a harului. Nu există lucrare de mântuire fără această întâlnire dintre Dumnezeul dătător de har bogat şi omul care răspunde cu credinţa din inimă.

„Nu există credinţă fără participare!”, spunea Paul Tillich. Credinţa din inimă e aspiraţia omului către Dumnezeu, e atracţia spre absolut, e ceea ce ne trece de la stadiul de fiinţă materială la stadiul superior de fiinţă spirituală. Nu raţiunea ne atrage spre Dumnezeu, ci credinţa din inimă, pentru că există acolo, în inima omului, ceva supranatural care îl face să caute absolutul.

Credinţa sădită de Dumnezeu în inimile noastre este parte a chipului Său în noi. Datorită ei omul „bâjbâie” dumnezeirea, o întrezăreşte, aşa cum întrezăreşte un rătăcit în pustie drumul spre casă. Pentru a fi mântuit, omul trebuie să îşi pună toată credinţa lui în Dumnezeu şi să se abandoneze în voia lui suverană. Eu afirm ceea ce spune Scriptura: nu există mântuire personală decât prin credinţa în Isus Hristos, Mântuitorul. Doar atunci când eu îmi pun toată încrederea în El şi mă abandonez în mâna Lui tare, mântuirea Lui devine mântuirea mea.

[…]

Fără intervenţia lui Dumnezeu, fără iluminarea Duhului Sfânt, fără atingerea suverană a lui Hristos, credinţa nu se va putea naşte în inima noastră, deoarece „fără manifestarea lui Dumnezeu în om problema legată de Dumnezeu şi credinţa în Dumnezeu nu sunt posibile”(Tillich). Întotdeauna credinţa începe cu Dumnezeu, în sensul că Dumnezeu ia iniţiativa să vină înspre noi şi să ne atingă. Doar revelaţia Lui poate înfrânge corupţia noastră şi ne poate aduce lumina vieţii. Cum ar putea să creadă cu adevărat omul dacă Dumnezeu nu i s-ar descoperi? Blaise Pascal era convins că „oamenii nu vor crede niciodată cu o credinţă mântuitoare şi reală, decât dacă Dumnezeu le înclină inima; şi vor crede de îndată ce El le va înclina inima.”

Însă nu trebuie să ne imaginăm că această „înclinare” a inimii este sinonimă cu mântuirea sau cu primirea vieţii veşnice. Teologul Wayne Grudem ne atenţionează că „este important să nu lăsăm impresia că oamenii vor fi mântuiţi prin puterea acestei chemări fără un răspuns din partea lor dat Evangheliei.”

Această intervenţie a lui Dumnezeu pentru activarea credinţei omului este dezbătută pe larg în teologia evanghelică. În pofida unor diferenţe de nuanţă, cei mai mulţi teologi evanghelici consideră că, fără această intervenţie, credinţa nu ar fi posibilă. Martin Lloyd- Jones, de pildă, spunea că „Dumnezeu ne pune în mişcare în viaţa de credinţă, iar mai apoi trebuie să umblăm în ea.” Iar John Piper – ca să citez doar doi teologi evanghelici respectaţi – afirma că „Dumnezeu trebuie să îmi transforme inima pentru a face ceea ce inima nu se poate provoca singura să facă, şi anume să vrea ceea ce ar trebui să vrea. Numai Dumnezeu poate face inima depravată să-L dorească pe Dumnezeu.” Este inevitabil să nu ne întrebăm dacă această transformare are loc ca urmare a credinţei în Dumnezeu, sau dacă credinţa se naşte ca urmare a acestei transformări. Teologii calvinişti vor susţine că transformarea trebuie să preceadă credinţa. Dar a susţine că regenerarea inimii precede credinţa şi poate avea loc în absenţa ei, deschide uşa unor presupoziţii teologice care pot deveni foarte riscante.

Menționez că scrierile multor teologi renumiți pe această temă sunt pline de contradicții, ei încercând să explice complicata dilemă în care ne găsim. De exemplu, Wayne Grudem afirmă că „regenerarea trebuie să aibă loc înainte de a răspunde cu credinţă mântuitoare chemării eficiente.” Recunoaşte că lucrarea de regenerare este un mister greu de explicat, dar insistă să menţioneze că „regenerarea este lucrarea lui Dumnezeu în noi prin care ni se dă viaţă nouă.” Din punctul lui de vedere, harul este irezistibil – reafirmă, astfel, „TULIP”– ul calvinist – şi susține că doar regenerarea garantează că omul va răspunde cu o credinţă mântuitoare. Simplificând, putem spune că, după Wayne Grudem, viaţa nouă în inima omului trebuie să preceadă credinţa, iar din această viaţă nouă se va naşte credinţa mântuitoare.

Cu toate acestea, când defineşte credinţa, el contrazice ideile pe care le-am enunţat mai sus: „Credinţa mântuitoare este punerea încrederii în Isus Cristos ca şi persoană vie pentru iertarea păcatelor şi primirea vieţii veşnice cu Dumnezeu.” Ce observăm în această definiţie? Că omul trebuie să creadă pentru a primi viaţa veşnică. Credinţa, afirmă în definiţie, precede (sau, eventual, poate fi identică cu…) momentul de primire a vieţii veşnice şi este o condiţie pentru a primi viaţa veşnică. Contradicţia este evidentă la Gruden, dar cumva scuzabilă. Avem în faţa noastră un paradox extraordinar, care trebuie acceptat aşa cum este.

„Credinţa este cea mai mare lucrare pe care o face Duhul lui Cristos în duhul omului”, scrie William Gurnall, într-o formulare concisă și memorabilă. Înţelegem din Scriptură că iluminarea Duhului – atingerea lui Dumnezeu – trezește credinţa, care duce la transformarea inimii, ca ea să Îl dorească pe Dumnezeu, dar nu cred că putem susţine că omul primeşte viaţă veşnică înainte de a crede. De ce ar mai fi necesară credinţa lui, dacă el este deja regenerat? Din această cauză, trebuie să considerăm credinţa şi regenerarea ca fiind lucrări inseparabile una de cealaltă şi să evidenţiem că iluminarea – deschiderea inimii, sau înclinarea inimii – trebuie să preceadă atât credinţa, cât şi regenerarea omului.

(Pentru detalii suplimentare asupra subiectului, va invit sa cititi cartea “Radacinile vietii spirituale” 🙂 )

Un gând despre “Este necesară credința mea pentru a fi mântuit? (2)

  1. Pingback: Este necesară credința mea pentru a fi mântuit? (2) | Ciprian I. Bârsan

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.