Prin natura lui coruptă, omul va respinge lumina şi îşi va argumenta revolta spunând că nu are suficiente dovezi ca să creadă. Dar credinţa adevărată nu este generată de dovezi. Ele pot fi de folos, însă din moment ce naşterea ei are loc în inimă şi nu în straturile senzoriale ale fiinţei, înseamnă că invocarea dovezilor este un pretext şi nu un motiv de a respinge adevărul. În cuvintele lui Oswald Chambers, doar „omul firesc insistă asupra explicaţiilor, deoarece tot ceea ce el îşi poate explica, poate şi comanda. În domeniul spiritual nimic nu se explică atât timp cât nu ascultăm”.

Prin urmare, este nevoie de acest act de supunere şi de ascultare absolută. „Numai cel care ascultă poate să şi creadă”, spunea Dietrich Bonhoeffer, care insistă asupra acestui act de ascultare de care are nevoie credinţa, pentru a se naşte. Din punctul lui de vedere, participarea omului în actul credinţei nu este posibilă fără ascultarea lui deplină, care este „şi premisa acesteia”. Omul nu se poate schimba singur – doar Hristos îl poate schimba pe om – dar omul poate să asculte de Dumnezeu, mai ales că se află sub influenţa harului. Pentru Bonhoeffer, ascultarea „este la îndemâna oricui”, iar omul nu are nicio scuză să nu creadă. Refuzul de a asculta este sădit în mintea omului de „diavolul din om” care îl ţine pe acesta legat cu tot felul de vicii, sugerându-i că el nu e responsabil dacă are sau nu are credinţă.

Declinându-şi orice responsabilitate, omul va persista în neascultare, în păcat şi, chiar dacă va avea uneori năzuinţe nobile, el nu va ajunge niciodată la credinţă. Tot Bonhoeffer, despre dinamica dintre ascultare și credință scrie: „Trebuie să o spunem cât mai răspicat că, înainte de a fi posibilă credinţa, este necesar pasul ascultării. Cel neascultător nu poate crede”. Şi, dacă ne uităm cu atenţie la textul din Romani 10, înțelegem că evreii au refuzat să facă pasul acesta al ascultării și să se supună astfel neprihănirii lui Dumnezeu. Refuzându-L pe Hristos – conţinutul plin de viaţă al credinţei mântuitoare – evreii nu au mai avut în ce să îşi ancoreze credinţa şi au rămas doar cu formele denaturate ale credinţei, forme care nu pot oferi niciodată mântuirea.

[…]

Lazăr, mortul care mirosea greu, nu se putea readuce singur la viaţă. El a avut nevoie de Cuvântul lui Hristos, care să îl readucă la viaţă. Dar, într-un mod cu totul paradoxal, mortul este chemat să asculte şi să vină afară din mormânt. Când a auzit chemarea lui Hristos – „Lazăre, vino afară!” – mortul nu a mai stat nicio clipă pe gânduri. Textul din Ioan afirmă explicit: „Şi mortul a ieşit cu mâinile şi picioarele legate cu fâşii de pânză” (Ioan 11:44). Nu ştim cum a reuşit să iasă afară, dar ştim că Lazăr a ascultat de Domnul şi a ieşit din mormânt. Într-un mod asemănător, când auzim chemarea lui Hristos, să nu stăm nicio clipă pe gânduri! Nu putem explica miracolul pe care Duhul Sfânt îl produce în inimile noastre. Dar când auzim chemarea Lui, să credem din toată inima în Cel ce ne cheamă să ieşim de la întuneric la Lumină! Iată un paradox de o frumuseţe irezistibilă: ascultăm ca să putem avea credinţă şi credem că să putem asculta.

[…]

Într-un mod foarte ciudat, în zilele noastre, unii creştini au ajuns să privească însuşi actul credinței ca pe o faptă bună care – chipurile – ar ştirbi din gloria lui Dumnezeu. Credinţa, însă, este încrederea noastră în lucrarea desăvârşită pe care a făcut-o Dumnezeu prin Isus Hristos, ca să ne mântuiască. Este responsabilitatea noastră să ne punem – cu ajutorul Duhului Sfânt – toată încrederea în El. Sub nicio formă nu trebuie să ne imaginăm că Dumnezeu va crede în locul nostru, sau că se va pocăi în locul nostru.

Ce onoare ar primi mirele dacă, în ziua nunţii lui, când pastorul o va întreba pe mireasă: „De bună voie şi nesilită de nimeni îl iei în căsătorie?”, ar răspunde el în locul ei? Toţi invitaţii prezenţi în biserică şi-ar da seama că ceva este în neregulă, nu-i aşa? O relaţie de iubire autentică – mântuirea este o relaţie cu Dumnezeu – implică un act de libertate deplină, fără de care iubirea nu ar fi posibilă. Mirele este onorat doar atunci când mireasa, de bună voie şi nesilită de nimeni, va răspunde „Da” şi o va face cu zâmbetul pe buze şi cu inima plină de bucurie. Tot aşa, Dumnezeu este onorat atunci când, în fața ofertei Lui, noi – nişte bieţi păcătoşi netrebnici – ne proșternem în umilinţă şi credem în Isus Hristos, Domnul.

Nu afirm că răspunsul acesta vine din natura umană – natura umană este coruptă de păcat – ci afirm că Dumnezeu este Cel ce lucrează în om, îl influenţează şi îl convinge într-un mod pe care nu-l putem explica, și cu toate acestea răspunsul omului este unul voluntar. Simbioza aceasta uluitoare, care are loc în momentul întâlnirii dintre Dumnezeu şi om, ar trebui să ne determine să izbucnim în strigăte de bucurie exuberantă. Ce har ni s-a arătat! Ce putere de convingere a avut Adevărul asupra noastră de am ajuns, în cele din urmă, să credem!

Cu toate că Dumnezeu lucrează credinţa în noi, într-un mod paradoxal, această credinţă este a omului. A gândi credinţa ca fiind ceva străin de noi înşine, ca neaparţinându-ne direct, ca nefiind a inimii noastre, înseamnă a ne goli inima de viaţa ei interioară, căci credinţa este viaţa inimii. Desigur, noi am primit viaţa fizică de la Dumnezeu, dar ea este viaţa noastră, iar noi suntem responsabili de ceea ce facem cu ea. Din moment ce chemarea la mântuire este adresată tuturor oamenilor, înseamnă că potenţialul de a crede există în fiecare om şi Dumnezeu chiar se aşteaptă ca noi să credem în El, pentru că „noi suntem persoane reale create după chipul lui Dumnezeu, iar Dumnezeu ne-a permis să facem alegeri autentice care au efecte reale în viaţa noastră”, spunea Wayne Grudem.

(Pentru detalii suplimentare asupra subiectului, va invit sa cititi cartea “Radacinile vietii spirituale” 🙂 )