(NOTA: am scris textul acesta pe 5 Februarie 2009. A fost publicat pe blogul meu de atunci. Mi-am adus aminte de el ieri și cred că, în contextul actual, el poate fi de folos.)

Mă uit la ochii ei mari şi trişti. Mama ei a fost membră în biserica noastră. În urma unor complicaţii cu a treia sarcină, s-a îmbolnăvit grav şi a decedat. Avea douăzeci şi ceva de ani. Tatăl ei nu e pocăit, chiar dacă mai vine din când în când la biserică. Trăieşte în concubinaj cu cineva, nu lucrează decât ocazional şi locuiesc într-un spaţiu de vreo 10 metri pătraţi, într-o clădire cu locuinţe sociale care arata deplorabil. Noi am promis că, din când în când, îi vom mai vizita copiii şi le vom întinde o mână de ajutor.

Astăzi m-am uitat în ochii acestei fetiţe şi parcă nu mi-a venit să cred: prin ochii ei mă privea Isus! Şi Isus era trist. Instantaneu, mi-au venit în minte cuvintele din finalul capitolului 25 din Matei. Am început să dialoghez cu El… sau, poate doar mi s-a părut, nu ştiu.

– Am fost flămând, şi nu Mi-aţi dat să mănânc.

– Când, Doamne? Că doar nu vrei să-i ajutăm pe toţi puturoşii, pe toţi leneşii şi pe toţi profitorii? Ne-am ars de atâtea ori. Unii oameni sunt dificili, Doamne, nu sunt sinceri. De ce nu se duc la lucru? Stau toată ziulica şi nu fac nimic.  Şi, ca să fim realişti, oricum nu putem schimba nimic. Tot săraci vor rămâne, chiar dacă îi mai ajutăm din când în când. Cu o picătură de apă nu poţi să umpli un ocean.

–  Mi-e foame!

– Vai, Doamne! Dar nu se poate. Dacă Tu locuieşti în noi, cu siguranţă eşti sătul. Am mâncat astăzi mai mult decât trebuia. Meniul nostru a fost diversificat. Am mâncat mai multe feluri, chiar dacă am exagerat puţin cu sarea, zahărul şi grăsimile.  Am avut grijă de Templul Duhului Tău. Nu vezi ce bine arătăm?! Burţile noastre arată bunăstarea noastră. Noi suntem sătui, deci şi Tu eşti sătul. Sau nu-i aşa?

[…]

– Mi-a fost sete şi nu Mi-aţi dat să beau.

– Doamne, să fim serioşi! România nu are probleme cu apa. Acum oricine poate bea apă la discreţie. Avem şi noi programul nostru, activităţile noastre, hobby-urile noastre, nu putem să mergem chiar la toţi amărâţii. Să-i ajute neamurile, rudele apropiate, că doar de ce există familia?

– Mi-e sete!

– Doamne, Dumnezeule, cine m-a pus să văd „Beyond borders”? Şi acum am în minte imaginea acelui copil pe care vulturul îl aştepta să moară pentru a-i mânca ochişorii. Apoi, doar nu mă voi duce în Africa să le duc apă. Dacă înalt o rugăciune pentru ei, îţi va trece setea? Uite, mi-ai stricat buna dispoziţie. Încep să mă simt vinovat că eu am şi altul nu are. Cum să-ţi fie sete?

[…]

– Am fost străin şi nu M-aţi primit.

– Doamne, nu-i chiar aşa simplu. E riscant acum să aduci străini în casă. Noi ne învăţăm copiii să nu vorbească cu străinii. Străinii sunt  periculoşi. Nu putem aduce oameni de pe stradă la noi în casă. Suntem protejaţi de ceea ce se cheamă „dreptul la proprietate”. E casa mea, deci numai eu şi ai mei intrăm în ea. Altcineva nu este binevenit. Dacă sare la bătaie şi mă jefuieşte? Atunci ce-am să fac? Cred că mâine mă duc să-mi schimb şi uşa de la intrare. Îmi pun una de metal, căci la câţi nebuni umblă pe stradă, numai de primit oaspeţi nu-mi mai arde.

– Sunt singur!

– Nu se poate, Doamne! Tu ai atâţia adepţi de nici nu le ştim numărul cu exactitate. Cum să fii singur? Da, ce, noi nu suntem cu Tine? Noi suntem copiii Tăi. Nu cred că ai vrea să primesc copii de străini la mine în casă, cine ştie ce se poate întâmpla?! Fiecare cu viaţa şi cu soarta lui, ce mai la deal la vale?!

[…]

– Am fost gol, şi nu M-aţi îmbrăcat.

– Doamne, numai cine nu munceşte nu are. Ce să le fac dacă sunt săraci şi cu duhul? Se spune că unde e sărăcie multă e şi prostie multă. E drept că „cine are două haine trebuie să dea una”, dar asta era în lumea antică, în zilele noastre nu se mai aplică.  Acum suntem în secolul 21 şi nimeni nu mai face aşa ceva. Există acum un concept numit „modă”. Nu putem renunţa la hainele noastre, doar de dragul de a împlini literal Scriptura. O să ne privească lumea drept ciudaţi. Şi aşa imaginea noastră înaintea lumii nu e prea bună.  Şi cine ştie ce o să facă ei cu hainele noastre? Dacă le vor vinde? Tu faci un bine şi când colo ei îşi cumpără cine ştie ce cu banii de pe cămaşa ta. Nu se poate!

– Mi-e frig!

– Doamne, dar bisericile noastre au încălzire centrală. Ţi-am făcut Case cu geamuri termopane şi cu izolaţie din polistiren de zece. Am cheltuit zeci de mii de Euro pentru a-ţi moderniza Casele. Vara facem răcoare în sala de întâlnire, cu ajutorul  aerului condiţionat. Ţi-am creat condiţii ideale, ca să nu pleci de la noi. Nu cred că ai vrea să-i îmbrăcăm pe toţi prăpădiţii loviţi de soartă. E drept că cei mici nu ar trebui să sufere. Dar cine i-a pus pe părinţi să facă copii cu grămada? Dragostea le place, dar să aibă grijă de copiii lor nu le mai place?!

[…]

– Am fost bolnav şi în temniţă, şi nu aţi venit pe la Mine.

– Asta chiar că-i prea de tot. Ce să cauţi în temniţă, Doamne? Infractorii îşi merită pedeapsa. Să plătească pentru ce au făcut. Doar n-ai vrea ca Biserica Ta să fie văzută în compania deţinuţilor, nu? Şi cine ştie câţi se vor reabilita cu adevărat? Iar cât priveşte bolnavii, cu siguranţă e vorba de lipsa lor de credinţă. Poate au făcut păcate şi acum plătesc pentru ele. Îi lăsăm în mâna Ta, nu vrem să-Ţi stricăm planurile. La fiecare slujbă noi ne rugăm pentru bolnavi. Ce să facem mai mult?

– Sunt bolnav!

– Tu, bolnav, Doamne? Cum aşa?! Nu mai înţeleg absolut  nimic!

– Adevărat vă spun că, oridecâte ori n-aţi făcut aceste lucruri unuia dintre aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai mei, Mie nu mi le-aţi făcut.

[…]

Copila mă privea cu ochii ei mari și trişti, iar mie nu-mi venea să cred că, de fapt Isus mă privea şi îmi şoptea: „Eu sunt în fiecare copil trist pe care îl ocolești”…