De ce dai, frate, cu biciul?


Un creştin nu va rezista presiunii comunităţii din care face parte dacă nu va avea – cum se spune prin Moldova – „pielea tăbăcită”. Printre calităţile morale şi spirituale cerute de Biserica, ar trebui să se regăsească şi aceasta: rezistența la loviturile verbale. Un slujitor creştin trebuie să înveţe să rabde loviturile verbale şi să gestioneze „sângerările” produse de acestea. El trebuie să slujească în aşa fel încât cei ce-l lovesc să se simtă, totuşi, iubiţi. Da, şi cei ce lovesc cu biciul vorbelor rele au nevoie de iubire!

Biciuitorii lovesc din cauza suferinţei pe care nu o mai pot îndura. Frustrările lor personale au devenit nocive şi le infectează sufletul. Trăiesc o profundă dezamăgire interioară şi îşi găsesc împlinirea (de o clipă, desigur) în loviturile verbale adresate altora. Se simt bine, satisfăcuţi chiar, atunci când descoperă defecte la alţii şi conştiinţa lor este derutată pentru o clipă. În felul acesta, presiunea propriei vinovăţii este revărsată asupra unui semen, iar ei vor putea răsufla uşurați. Dr. Gabor Maté susţine că „insultele pe care le adresăm ne spun întotdeauna cine simţim noi că suntem”.

Bârfa, vorbirea de rău – adică loviturile verbale – sunt, în cele din urmă, forme de dependenţă păcătoasă. Ciudăţenia, de-a dreptul grotească, este că aceste obiceiuri nu sunt considerate, per se, păcate îngrijorătoare. Drept urmare, ele sunt practicate fără remuşcare, chiar şi la nivel de grup. Aşa că nu ne confruntăm doar cu indivizi particulari care nu îşi pot înfrâna limba, ci întâlnim chiar grupuri de indivizi care biciuiesc constant cu vorbe. În jurul mesei Cinei Domnului ne comportăm ca fraţi şi surori, dar după ce plecăm de la Sfânta Masă devenim biciuitori.

Cum pot coexista aceste două atitudini contradictorii? Cum este oare posibil să simulăm evlavia şi, în acelaşi timp, să-i biciuim pe fraţi cu vorbe rele?

Mai întâi, biciuitorii nu înţeleg că a iubi înseamnă a asculta de poruncile lui Dumnezeu. Pentru ei, ce porunceşte Dumnezeu nu este prioritar. Contează doar ce simt şi gândesc ei. Însă creştinismul ne învaţă să ascultăm de voia lui Dumnezeu. Tatăl ceresc ne porunceşte să nu ne vorbim de rău unii pe alţii. Dumnezeu nu ne cere să fim proști, adică să acceptăm răul şi să îmbrăţişăm fărădelegea de dragul toleranței. Nicidecum! Cel flămând după dreptate se va adresa nedreptăţii şi se va ridica întotdeauna împotriva răului. Lumina nu se va încuscri cu întunericul, iar sfinţenia nu va dormi în acelaşi pat cu păcatul.

Dumnezeu, în schimb, ne cere să nu emitem judecăţi aspre asupra aproapelui nostru, să nu îl dispreţuim, să nu îl ofensăm, să nu ne batem joc de el. Ne cere să vedem în el „chipul lui Dumnezeu”, aşa pervertit de păcat cum e, chip distrus cel rău, dar valoros ontologic. Căci dacă am cuantifica toate valorile lumii, ele nu pot fi date la schimb pentru un suflet. Îmi permit eu să distrug prin vorbele mele un suflet care e mai valoros decât „toată lumea”? Îi bârfesc cu răutate pe semenii mei, creaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, pentru că nu am respect faţă de Creatorul lor. Trist şi dureros, dar adevărat!

Apoi, biciuitorii nu îşi înţeleg propriile dezamăgiri. Cu toţii ştim că e mult mai uşor să îi judecăm pe alţii decât să ne judecăm pe noi înşine. E mult mai uşor să arătăm cu degetul, decât să ne uităm în oglindă. Acest mecanism psihologic, care are la bază „deturnarea atenţiei”, specifică iluzionismului, ne anesteziază conştiinţa. Avem impresia că dacă X-ulescu a făcut aia şi aia, iar noi ne căutăm de treabă acuzându-l, cumva greşeala personală îşi va pierde din întunecime. Însă, fără să ne dăm seama, bârfa devine o acuzare în oglindă. De fapt pe noi înşine ne acuzăm, pe noi înşine ne biciuim cu vorbe.  

„Negativismul meu se naşte dintr-o insatisfacţie interioară, din autocritica mea dură”, spunea Gabor Maté. Suntem aspri şi neîngăduitori cu ceilalţi, pentru că evităm să ne confruntăm propria inimă. E mult mai comod să dăm în alţii decât în noi înşine, nu-i aşa? Iar în timp, se pare că ajungem să ne amăgim că, dacă suntem duri cu ceilalţi şi le spunem adevărul verde-n faţă (sic!), suntem nişte oameni integri, de nota zece. Până nu ne vom cunoaşte propria inimă, propria insatisfacţie, nu ne vom opri din dependenţa de a biciui cu vorbe.

Omul împlinit sufleteşte, care îşi găseşte bucuria în Hristos, nu va găsi nicio satisfacţie în sportul  numit bârfă. De ce să îşi găsească plăcerea în a da cu biciul vorbelor? El are un Dumnezeu care judecă faptele oamenilor şi care ne cere să lăsăm răzbunarea în mâna Lui (Romani 12). Omul fericit este omul care iubeşte şi care se roagă pentru „toţi oamenii”. El nu poate biciui cu vorba, nu poate face răul,  căci iubirea „nu se gândeşte la rău”(1Corinteni 13). Lui nici nu-i trece prin cap să ofenseze pe cineva, darămite să îşi lovească aproapele cu răutate şi cu asprime. Bârfim pentru că nu iubim. Ştiu că nu ne place să auzim asta, dar aceasta este realitatea!

Bârfitorul este un om profund nefericit, neîmplinit sufleteşte, mândru până la paroxism şi lipsit de înţelepciune. El trebuie să înveţe să se privească în oglindă, să asculte de poruncile lui Dumnezeu şi să îşi trateze propria inimă cu medicamentul minune numit „pocăinţă”. O doză dimineaţa, una la prânz şi una seara. Pe o perioadă nedeterminată de timp.

…..

Nu justificăm păcatele nimănui, căci nu e treaba noastră. Totuşi, ar trebui să ne fie milă de nefericiţii biciuitori. Ei nu au găsit încă o soluţie care să diminueze tensiunea interioară de nesuportat. Aflându-se într-un conflict moral şi spiritual prelungit, interiorul lor va erupe ca un gheizer. Chiar dacă suntem tentaţi să îi dispreţuim şi să îi izolăm –  vrea cineva fraţi care dau cu biciul? – ei sunt îngăduiţi de Dumnezeu pentru a ne învăţa răbdarea şi iubirea. Desigur, va trebui să îi confruntăm – ei trebuie să afle că sunt pe o cale rea – dar, dincolo de aspectul acesta, consider că ei sunt o adevărată provocare, mai ales pentru slujitorii unei biserici.

Cum îi abordăm pe biciuitori?

Nu ştiu cum sunteţi voi, dar mie mi s-a întâmplat să mă confrunt cu astfel de oameni şi prima mea reacţie a fost aceea a unui motan înfuriat. Mi-au ieşit ghearele, părul mi s-a electrizat, corpul mi s-a pus în poziţie de luptă, iar mintea îmi striga: una să mai spună şi gata, voi riposta. Uneori am dat şi eu înapoi cu vorbe şi mi-am scos propriul bici. Nu am avut puterea să rabd până la capăt ofensele primite.

Am descoperit că pot răbda mult mai uşor ofensele adresate propriei persoane. Mi-am antrenat spatele de-a lungul anilor, iar pielea mi s-a cam tăbăcit. Însă eşuez lamentabil când biciuitorii, ca să mă rănească pe mine, dau în cei dragi ai mei. Au descoperit că îmi pot produce mai multă durere prin ricoşeu, lovindu-i pe cei pe care îi iubesc. Rabd când dau în mine, dar, când dau în familia mea, mă invadează un sentiment de furie. Când cineva mi-a adresat odată un comentariu ofensator la adresa mamei mele, mi-am dat seama că, dacă stau în picioare, stau prin har. A trebuit să mă rog ca Domnul să îmi elibereze inima şi mintea de mânia care mă cuprinsese. Răul are nişte particularităţi groteşti de a influenţa inima şi mintea noastră!

Ce e de făcut, totuşi, în astfel de situaţii? Iată câteva sfaturi practice:

  • Fii împăcat cu Dumnezeu. Nu lăsa ca frustrările personale să îţi conducă deciziile. Dacă între tine şi Dumnezeu e pace, lucrurile, cumva, se vor rezolva. Dacă inima ta se va afla în conflict cu Dumnezeu, acţiunile tale vor fi violente, necontrolate şi lipsite de evlavie. Asigură-te că Dumnezeu te vorbeşte de bine, astfel încât, atunci când oamenii te vor vorbi de rău, Dumnezeu să intervină şi să te apere. E de preferat să te apere Dumnezeu decât să te aperi tu. Când am vrut să mă apăr singur, am cam eşuat. Când m-a apărat Dumnezeu, parcă aş fi fost într-o cetate întărită.
  • Judecă-te întâi pe tine însuţi. Fii aspru cu tine însuţi, nu cu ceilalţi. Condamnă-ţi propriile slăbiciuni, nu pe ale altora. Ce ştii tu, omule, prin ce trece aproapele tău? Îi cunoşti tu trecutul? Îi cunoşti tu prezentul? Ştii tu ce viitor va avea? Ştii tu ce planuri are Dumnezeu cu el? Nu cumva să te trezeşti că te pui în calea lui Dumnezeu! Vezi-ţi de treburile tale şi nu te preocupa de ceea ce nu te priveşte!
  • Roagă-te. Ştiu că sună a clişeu. Dar Pavel ne spune: „când suntem vorbiţi de rău, ne rugăm”(1Corinteni 4: 13). Însă nu ne rugăm oricum. Ne rugăm binecuvântând. Primim ofensele biciuitorilor, dar prin rugăciunile noastre transformăm aceste ofense în binecuvântări. Rugăciunea este eliberatoare, pentru că nu permite răului să îşi desăvârşească lucrarea în noi. Cred că, uneori, Dumnezeu îngăduie să fim vorbiţi de rău, tocmai ca să ne împingă mai tare spre rugăciune.
  • Iartă fără limite. Te-a vorbit de rău ieri, te-a vorbit de rău azi, probabil te va vorbi de rău şi mâine. Dar până când, vei spune? Evident, niciunul dintre noi nu putem controla acţiunile celorlalţi. Chiar dacă îi vom mustra pentru păcatul lor, nu le vom putea impune schimbarea. Ne putem, în schimb, proteja inima prin iertare. Nu lăsa ca „lăstarii de amărăciune” să îţi sufoce viaţa interioară. Iartă-ţi aproapele chiar dacă îţi va greşi de multe ori. Să îl iert chiar dacă nu îşi va cere iertare? Da, mai ales atunci când nu îşi cere iertare! Nu putem justifica prezența răutăţii şi a urii în propria inimă prin „neîndeplinirea procedurii”. Pentru sănătatea sufletului tău, iartă fără limite!
  • Biruieşte răul prin bine. Istoria ne-a dovedit că răul nu poate fi biruit prin rău. Singura forţă care va birui răul este forţa binelui. Creştinul nu e un papă-lapte, un resemnat în fața abuzatorilor obraznici, ci e un om care se apără făcând binele. El se află în alertă permanentă, în stare continuă de luptă, însă luptă cu armele luminii, nu cu cele ale întunericului. Manifestarea binelui este metoda prin care noi vom condamna răul; este modul evlavios prin care noi ne vom ridica fermi împotriva nedreptăţii. Când cineva va da în tine cu biciul vorbelor rele, tu cu ce vei da înapoi? 

Să nu vorbiţi de rău pe nimeni, să fiţi plini de bunătate şi să aveţi pielea bine tăbăcită! „Nu întoarceţi nimănui rău pentru rău. Urmăriţi ce este bine, înaintea tuturor oamenilor” (Romani 12: 17).

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.