„Ce gândește Dumnezeu” – o scurtă perspectivă critică


„Ce gândește Dumnezeu” este o carte scrisă din revoltă. Autorul pleacă de la sentimente tulburate și, ca să le gestioneze, își construiește o schelă de idei și argumente, mai mult sau mai puțin logice. Ce irită la cartea asta este pretenția de „certitudine”, de proces încheiat, de verdict final. Noi „știm”, spune autorul, căci avem ȘTIINȚA, marele zeu modern. Drept urmare, avem „dovezi irefutabile” din partea ei. Afirmația este FALSĂ! Știința, de pildă, nu are „dovezi” cu privire la originea universului sau cu privire la apariția vieții. Ea are teorii. Care e dovada „irefutabilă”? Cum a apărut VIAȚA? Nu ni se spune, evident. Însă creștinii sunt acuzați de „analfabetism științific”, de retard cognitiv. Le cere – aproape disperat – să renunțe la pretențiile cognitive ale credinței și ale teologiei. Ba mai mult, susține că „nu există niciun temei pentru dialogul religiei cu științele naturii”. Stați așa! Refuzul dialogului este o formă de dictatură ideologică. Cum ar veni, ni se cere să stăm cuminți în banca noastră și, ca niște copii hipnotizați, să absorbim tot „adevărul” pe care ni-l bagă pe gât domnul Liiceanu. Creștinii nu sunt proști, chiar dacă suntem tratați in felul acesta!

Am fost deranjat de caricaturizarea lui Isus, în cealaltă carte scrisa de el împotriva creștinilor. Am reacționat atunci, într-un articol pe Convergențe. Desigur, nici de data asta nu ne lasă Mântuitorul în pace. Isus este catalogat drept MINCINOS. E drept, face distincție între „minciuna ALBĂ” și celelalte forme de minciună. Isus ne minte „din milă”, „dintr-o prea mare iubire”. Însă ne minte! Isus știe, spune autorul, că ne vinde abstracțiuni, iluzii, fantezii. Și, din moment ce noi avem nevoie de fantezii, Isus ne oferă niște fantezii fenomenale, deosebit de frumoase. Așadar, concluzionează autorul, nu luați niște afirmații fanteziste ca pe niște propoziții adevărate. Isus întrupează perfect zicala „minte-mă, dar minte-mă frumos”. Și, după ce îl acuză pe Isus de minciună, se mai și mira de ce „analfabeții” aștia creștini sunt așa de fanatici și nu îl invită pe el (exagerez puțin) să predice la fiecare slujbă!

Liiceanu este profund revoltat pe „fanatismul” ortodox. Ca și în „Isus al meu”, autorul nu scapă prilejul de a „taxa” instituția numită Biserică și, mai ales, pe preoții ei. Am tot căutat niște reacții pe măsură din partea prietenilor ortodocși, însă nu prea am văzut. În afară de niște articole unde este acuzat în fel și chip – se încearcă discreditarea lui, ceea ce nu reprezintă un argument – nu am găsit încă un răspuns „legat” și ferm împotriva acestei cărți.

Un ultim gând. Proiectul domnului Liiceanu este „relocarea lui Dumnezeu”, reducerea lui la o „idee regulativă supremă”. Pe scara evoluției, Dumnezeu apare la un moment dat în mintea omului. Nu știm, desigur, când și, mai ales, CUM. Omul are nevoie de IDEEA de Dumnezeu (Kant), iar creierul inventează acest Absolut necesar, dar ireal. Dumnezeul personal NU există, spune autorul. Tot ce știm noi trebuie uitat și reinventat. Nu ne cere să renunțăm la ideea de Dumnezeu (moralitatea s-ar prăbuși), însă ne cere să renunțam la Dumnezeul nostru, la Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt. Ne cere să călcăm în picioare sângele care ne-a mântuit și să ne lepădăm de credința „dată sfinților odată pentru totdeauna”. Ei bine, dacă domnul Liiceanu crede că vom da buzna, îmbrâncindu-ne pe ușa pe care ne-o deschide, se înșeală amarnic. Poți renunța la un izvor „dătător de viață” pentru a bea niște ape tulburi, amare și pline de venin? Nicidecum!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.