Despre sfântul nostru dispreț și despre dulcea noastră bășcălie


In prima parte a cartii “Calea inimii” – carte aparuta la editura Humanitas –  Alexandru Mironescu isi incruciseaza spadele (folosesc metafora lui) cu celebrul Emil Cioran. Autorul analizeaza critic mai multe pasaje din cartea Lacrimi si Sfinti, dar o face intr-un mod atat de interesant incat nu pot sa nu ma minunez. Desi este transant, ferm in analiza si puternic in argumente, autorul o face cu atata bun simt, incat ma simt nevoit sa recomand cartea tuturor formatorilor de opinie din mediul evanghelic romanesc. Autorul nu ascunde pozitia profund crestina – mistica chiar – de pe care se raporteaza la scrierile lui Cioran, dar nici nu face bascalie de filosoful ratacitor si de orgoliul lui luciferic. Isi intelege limitele, pe ici pe colo si le afirma, insa nimic nu il opreste sa isi “marturiseasca” credinta – ceea ce el considera a fi adevarata “Catedrala a lumii” – cu bun simt si respect.

Spun lucrurile acestea nu ca sa ma aflu in treaba, ci ca sa ridic niste intrebari la care ar trebui sa ne gandim, mai ales ca suntem in Joia Mare si – macar simbolic – ar trebui sa ne imaginam ca spalam si noi picioarele “fratilor lui Hristos.” In loc sa ne duelam asupra intelesului spalarii picioarelor, mesajul evident al pildei – “v-am dat o pilda” – este unul cat se poate de clar: fii slujitorul fratelui tau, caci cine se smereste va fi inaltat, iar cine se inalta va fi smerit. Fii gata sa speli chiar si picioarele celui ce se va lepada de trei ori de tine, a celor ce vor fugi abandonandu-te, a celui ce pentru treizeci de arginti iti va da sarutul tradarii. Nu e injositor sa faci asta, ci, dimpotriva, e de-a dreptul inaltator. Hristos aplecat la picioarele ucenicilor Sai este mai stralucitor decat toate stelele (vedetele se mai numesc si “staruri”, nu?)  pe care lumea in care traim ni le poate oferi. Iar un Dumnezeu care ia in propriile maini picioarele murdare ale pacatosilor ne arata – in mod paradoxal – ca taina ascunsa in inima impietrita a omului poate fi revelata. Insa nu oricum, ci doar pe calea crucii. Calea crucii inseamna – inevitabil – capacitatea de a te umili chiar si in fata celor care iti sunt (sau iti vor fi) impotriva.

Omul – purtatorul “chipul lui Dumnezeu” –  poate veni la viata, daca il urmeaza pe Hristos (Omul – Dumnezeu) pe calea crucii. Daca nu exista in om o taina ascunsa, daca nu este imprimat in noi un chip dumnezeiesc (mutilat – e drept – de veacurile intunecate de pacat), daca nu purtam in noi aur dumnezeiesc, de ce s-ar fi coborat Isus in noroiul existentei noastre, ca sa ne caute si sa ne mantuiasca? Omul este facut dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu, iar Dumnezeu nu abandoneaza ceea ce a creat si, sub nicio forma, nu renunta la ceea ce iubeste. Si cine indrazneste sa i se opuna?

Cand ne batem joc de semenul nostru, noi ne batem joc de ceea ce iubeste Dumnezeu. Cand  luam peste picior pe cineva, noi ii dam peste mana lui Hristos si ii spunem cu aroganta: “lui sa nu ii speli picioarele, caci nu merita!” Cata mandrie luciferica se afla in actele noastre de bascalie gratuita! Ba chiar am ajuns de legitimizam batjocurile noastre si sa le dam conotatii spirituale. Pentru Domnul, frate, facem asta. Noi aparam, in cele din urma, adevarul biblic. Oare chiar asa sa fie? Oare acesta e motivul pentru care ne mananca buricele degetelor, ca sa il ofensam pe cel ce e diferit de noi? De asta ne folosim limba, ca sa ne batjocorim fratele in credinta? Se poate să fim în dezacord cu cineva și fără să-l luăm peste picior. Putem critica pe oricine vrem noi și să o facem cu bun simț. Putem, deasemenea, să contrazicem pe cineva si să-i arătăm respect. Se poate, dacă se vrea! Dar bascalia nu are nicio justificare!

Facebookul deschide posibilitati nebanuite de comunicare, dar si de manifestare fara cenzura a pulsatiilor interioare. Am vazut zilele acestea unde pot duce postarile publice (de exemplu discutiile despre Cina Domnului si despre pastorul din Londra, poreclit de mistocari „micul Ton”) facute in numele onestitatii. Chipurile, se urmareste dezbaterea deschisa a unor probleme de interes general. Dar unde e onestitatea si unde e dezbaterea? Revarsarea de comentarii malitioase este un act de onestitate? Palmuirea fratilor nostri cu tot felul de metafore – care mai de care mai „interesante” –  vi se pare un act de sinceritate? Si ceea ce am vazut pana acum – asa se pare – va fi doar inceputul durerilor. Ca – deh! – e Saptamana Mare si ne mai infranam putin. Dar dupa, izbucnim in forta!

Cand iesim in public nu ni se cere doar sa fim onesti, ci sa dam dovada si de o dreapta judecata. Pai ce, ceea ce simtim noi la un moment dat reprezinta canonul dupa care ne ghidam? Adica daca iti vine sa injuri pe cineva tu chiar crezi ca trebuie sa o faci in public? Nu tot ceea ce ne trece noua prin cele doua emisfere cerebrale trebuie exprimat in public. Ni se cere si sa mai judecam ceea ce spunem. Ca sa nu mai aduc in discutie si necesitatea rugaciunii, ca disciplina care sa echilibreze ceea ce simtim si gandim. Oare nu cumva toate elucubratiile noastre publice, neinsotite de dreapta judecata si nici de rugaciune, reprezinta, de fapt, erori impardonabile?

Nu cred ca doar din mandrie ne insultam aproapele. Cred ca o facem si ca rezultat al unei forme de orbire spirituala, pe care nu o constientizam. Ca i-am zis eretic, sarlatan, haiduc culinar, fraier, sau ca l-am tras putin de urechile teologice (ca sa ne convingem ca nu e lobotomizat), treaca mearga. Nici el nu trebuie sa fie asa de suparacios, nu? Dar, batjocorindu-ne aproapele, noi declaram ca Hristos nu e in el. Sunt convins ca daca l-am vedea pe Hristos in el – daca am vedea chipul lui Dumnezeu ascuns in noroiul care ne caracterizeaza – nu l-am lua peste picior. Discursul nostru s-ar schimba si ar fi impregnat de blandetea lui Hristos (si nu care cumva sa invocati relatia lui Hristos cu fariseii, caci nu e cazul! Hristos nu a fost bascalios!) care ar deschide posibilitatea dezbaterii reale si a aprofundarii Adevarului.

Pot sa ii spun celui de langa mine ca nu sunt de acord cu modul in care ia el Cina si fara sa il fac sarlatan. Sunt mii de oameni care s-au impartasit sincer in casele lor si au facut-o cu reverenta. Hristos este –  fara doar si poate –  in ei si cu ei. Sa lasam argumentele duse la extrem (biscuiti si coca-cola; covrigei si fanta etc.), caci nu e cazul sa ne folosim de ineptii. Omul care se apleaca ca un rob – ca sa ia picioarele fratelui sau in maini – este omul care a inteles ce inseamna sa il urmeze pe Hristos.

Daca am inceput referindu-ma la Alexandru Mironescu si la modul decent si respectuos in care se poate purta un “duel” ideologic, as vrea sa inchei cu un scurt citat –  tot din Calea inimii – care m-a pus pe ganduri: “Orice poate parea stupid cand este privit din afara, superficial, dintr-un punct care il reprezinta numai pe privitor, care reprezinta, in fond, incomprehensiunea, prostia celui care priveste. Si vai de acela care nu stie de existenta prostiei din el! „

Vai de acela care nu stie de existenta prostiei din el…

2 gânduri despre “Despre sfântul nostru dispreț și despre dulcea noastră bășcălie

  1. vovdan

    Prostia nu doare, și nu sunt in forma finala. Îți dai seama pana la final te poți molipsi de la ei.
    Cum spunea un înțelept „raiul nu i monopolul proștilor”

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.