Omul duhovnicesc nu poate trăi decât prin credinţă. Fără credinţă nu putem avea perspectiva unei vieţi noi, căci, fără credinţă, inima omului va rămâne veşnic închisă, ferecată în lanţurile întunericului.

Deşi soarele există, indiferent dacă îl vedem sau nu – existenţa lui nu depinde de vederea noastră – totuşi, fără vedere, noi nu l-am percepe. Acesta este, de exemplu, cazul unor salamandre de peşteră – Proteus anguinus – care sunt complet oarbe. Mediul lor este extrem de restrâns, trăiesc în apele întunecate ale unor peşteri reci, se hrănesc cu insectele care se rătăcesc pe acolo şi sunt complet izolate de lumea exterioară. Din cauza întunericului absolut în care trăiesc, de-a lungul timpului, ele şi-au pierdut complet capacitatea de a vedea. Dacă le-am aduce din nou la lumină, ele nu ar putea-o percepe. Centrii lor nervoşi care răspund de vedere sunt complet nefuncţionali.

Dintr-un anumit punct de vedere, aşa este omul fără Dumnezeu: ca o salamandră de peşteră, care odată a avut vedere, dar acum este complet oarbă. Credinţa este pentru suflet ceea ce este vederea pentru trup. Nu ştiu cum s-a încetăţenit printre noi expresia „prin ochii credinţei”, dar ea redă foarte bine ideea pe care am enunţat-o mai sus.

Creştinul are nevoie de ochii credinţei pentru a vedea realitatea. Sufletul care nu crede nu are cum să vadă lucrurile lui Dumnezeu. El rămâne captiv în întunericul peşterii lui şi este convins că toată realitatea este cuprinsă în minuscula lui încăpere. Oricât ar încerca cineva să îi explice unei salamandre că lumea este mult mai mare, că există lumină, soare, stele şi galaxii, ea ar fi incapabilă să descifreze acest mesaj.

În lipsa unor mijloace, cu care să decodăm Realitatea lui Dumnezeu – credinţa este un astfel de mijloc – nu ne rămâne decât să respingem tot ce nu înţelegem şi să batjocorim tot ceea ce nu putem cuprinde cu mintea noastră. Când cred, eu cred cu tot ce sunt, cred ca om întreg. Cred din adâncul fiinţei mele şi până la marginile ei.

Credinţa nu este duşmanul raţiunii, cum ni se sugerează – din păcate – în vremurile noastre. Fiind integratoare, raţiunea – ca şi voinţa, de altfel – devine o componentă a forţei copleşitoare pe care o are credinţa. În cadrul credinţei, raţiunea se subordonează ei şi se transformă, astfel, într-un „vehicul al adevărului”, cum susţinea Petre Țuțea. Iluminismul din secolul al XVII-lea a considerat credinţa opusul cunoaşterii raţionale şi a încercat înlăturarea ei. Oamenii nu au înţeles că adevărata credinţă cuprinde toate elementele componente ale omului, că le integrează, dar le şi transcende în acelaşi timp.

Protopărinţii noştri au ales, fără să ştie, peştera întunecată a binelui şi a răului şi, în timp, şi-au pierdut complet vederea spirituală. Alegerea pe care au facut-o primii oamenii în Eden este specifică celor care se bazează pe resursele proprii, pe realităţile care se văd – himere înşelătoare – şi nu pe Dumnezeu. Şi-au distrus, în felul acesta, inima, căci inima nu poate cunoaşte decât văzându-L pe Dumnezeu. Fără credința în Dumnezeu, omul devine o salamandră oarbă, care nici măcar nu mai poate intui lumina. Credinţa omului devine necredinţă, iar viaţa oferită de adevărata credinţă se transformă în moarte. Libertatea lui devine un vis uitat, dar care este retrăit cu intensitate – iar şi iar – de fiecare dată când harul îl atinge.

Fără harul eliberator care să ne aducă de la întuneric la lumină, ochii noştri nu vor putea vedea niciodată „lucrurile care nu se văd”. Iată de ce „fără credinţă este cu neputinţă să îi fim plăcuţi lui Dumnezeu” (Evrei 11:6).

Adevărata credinţă începe întotdeauna cu Dumnezeu. În lipsa realităţii lui Dumnezeu, credinţa adevărată nu are în ce să se ancoreze. Dacă nu aparţine inimii şi duhului, credinţa va fi captivă raţiunii şi emoţiilor şi se va denatura. În sfera raţiunii şi a emoţiilor, credinţa noastră devine credinţă idolatră, fie că vorbim de egolatrie sau de alţi idoli care îi sunt intimi omului. Cu o astfel de credință idolatră este imposibil să vedem lumina vieții.

Credinţa adevărată îl readuce pe Dumnezeu în centrul existenţei umane şi transformă inima omului în locuinţă permanentă pentru Dumnezeul Cel viu. 

Sărbătorile de Crăciun ne bat la ușă. Să nu ne gândim doar la brazi, la cadouri, la mâncare și băutură, la “lucrurile care se văd”… și care vor pieri. Să ne gândim la Hristos, Lumina care luminează întunericul lumii. Să credem în Hristos, Lumina vieții!  Și abia atunci vom vedea cu adevărat…

(Pentru detalii suplimentare asupra subiectului, va invit sa cititi cartea “Radacinile vietii spirituale” 🙂 )